Horia Arama
Author: Aurel Cărăşel | 
Horia Arama (1930 - 2007) Scriitor român, născut în oraşul Iaşi. Studii primare şi medii în Iaşi şi în Bucureşti. În 1954, termină cursurile Şcolii de Literatură "Mihai Eminescu" şi, pentru doi ani, se angajează ca redactor în Radio. Ulterior, devine redactor la revistele pentru copii "Luminiţa" (1954-1967) şi "Cutezătorii". După 1990, se transferă ca redactor la "Start 2001", o revistă pentru preadolescenţi, finanţată de stat.
Debutează în 1950, cu versuri pentru copii. În 1955, publică primul volum de povestiri pentru aceeaşi categorie de cititori, "Păsări călătoare", urmat în 1960 de volumul "De la om la om".
În 1965, revine pentru scurt timp la poezie şi publică volumul de versuri intelectualiste "Scări la stele".
În SF, debutează cu povestirea despre mutanţi "Omul care are timp", apărută în nr. 233/1964 al "Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice".
Timp de peste un deceniu, Horia Aramă este unul dintre cei mai constanţi colaboratori ai revistei. Dominat din ce în ce mai mult de straniul univers al SF-ului, publică în 1966 prima culegere de povestiri de profil, "Moartea păsării-săgeată", în care piesele de rezistenţă sînt "Pălăria de pai" (o pălărie poartă înregistrată în structura materialului ei memoria altei persoane, inducînd îndrăgostirea fulgerătoare a povestitorului de o tînără doamnă a cărei existenţă nici nu o bănuise pînă atunci; deposedat de pălăria ce nu-i aparţinea, omul îşi recîştigă controlul asupra sentimentelor şi, odată cu asta, singurătatea ocrotitoare de dinainte); "Focuri de artificii" (o uriaşă lentilă din cristale de gheaţă este creată de savanţi în straturile superioare ale atmosferei pentru a deveni cel mai mare telescop imaginat vreodată de om, în căutarea civilizaţiilor extraterestre); "Moartea păsării-săgeată" (o radiaţie nocivă este vinovată de o accelerare dramatică a ciclului vital pe Terra; ca urmare, organismele expuse se vor consuma rapid, trebuind să înfrunte un proces al degenerescenţei precoce) şi "Pianul preparat al lui Electronicus" (un pian este înzestrat de creatorul său cu capacitatea de a induce forţat impulsuri psihice prin biocurenţi). Volumul anunţă deja tema dominantă a unora dintre cele ce-i vor urma - transferul de personalitate.
În 1967, autorul publică o a doua culegere, intitulată "Cosmonautul cel trist". Accentul se mută aici pe o altă temă la modă în epocă, exobiologia. Povestiri ca "Forma", "Minciuna", "Lumile stau de vorbă" aduc în prim-plan ideea existenţei unei alte civilizaţii inteligente, uneori existînd simultan cu a noastră (cazul delfinilor din ultima povestire citată).
Universul literar este deja conturat (ştiinţa şi tehnologia constituie numai punctul de declanşare al unei bogate imaginaţii, care subliniază condiţia dramatică a omului în raport cu viitoarele condiţii de existenţă), în 1972, cînd publică primul său roman, "Ţărmul interzis". Există aici trei mari teme abordate de scriitor: migraţia conştiinţelor (procedura transferului de personalitate pînă la anularea propriei existenţe: graţie unui dispozitiv electronic care permite declanşarea instantanee şi la dorinţă a transferului, posesorul secretului călătoreşte dintr-un trup în altul, în funcţie de ineditul senzaţiilor pe care le trăieşte, consumînd fără saţ vieţi şi identităţi, în căutarea senzaţiei de prospeţime vitală), crearea de existenţe artificiale, de tipul "homunculus" sau "Golem", şi tinereţea veşnică, preluată atît din folclorul românesc, cît şi pe calea împrumutului cult, din opera "Faust" a lui Goethe. Autorul nu pare interesat de uluitoarele perspective pe care le deschide în faţa omului această tehnică, simplificînd la maximum apelul la ingredientele tehnice: descrierea aparatului de transfer de personalitate se reduce la simpla prezentare a unor butoni de aur, iar experienţele de dirijare a factorului ereditar ale personajului principal, Jerebian, sînt schiţate în linii foarte generale. El este un mutant ingenuu, care a suportat efectele unei catastrofe (pozitive) ce l-a transformat dintr-un om obişnuit în fiinţa stranie care este acum. O fiinţă profund nefericită, deoarece actul cunoaşterii nu-i aduce nici o certitudine majoră. Descoperind că, în această ipostază, majoritatea absolută a gesturilor, a intenţiilor, ba chiar şi a gîndurilor, nu-i mai aparţin, ci par a fi dictate de de un program străin, Jerebian înţelege că a pierdut şansa reechilibrării psihice, în dauna unor cîştiguri iluzorii.
Cu volumul "Jocuri de apă" (1975), ne cantonăm în zona unui fantastic aproape pur, cu povestiri ce se desfăşoară în medii exotice, care prin funcţionalitate frizează insolitul.
Romanul "Verde Aixa" (1976) este o splendidă parabolă axată pe tema multiplicităţii lumilor inteligente într-un Cosmos infinit. Faţă de romanul anterior, aici psihologiile personajelor sînt mult simplificate, iar acţiunile au o ţinută previzibilă, cerută de stilul poliţist ce solicită implicarea unei logici stricte, în defavoarea detaliilor. Superevoluata nooplanetă vegetală Aixa (ideea unei inteligenţe nonumane de tip vegetal este întîlnită şi în povestirea "Broasca" a lui Vladimir Colin) încearcă să scape de oaspeţii nepoftiţi ai unei expediţii cosmice terestre, capturîndu-i pe cîţiva dintre membrii ei şi înlocuindu-i cu clone care au misiunea de a-i ucide, pe rînd, pe ceilalţi. Arma folosită de pădure este, de fapt, un produs cameleonic ce ia formă umană în scopul pătrunderii în colectivul de expediţionari. Dar acţiunea umană şi reacţiunea vegetală scapă de sub orice control: făptura clonă începe să-i omoare pe oameni, dar sfîrşeşte prin a fi contaminată de sentimentele umane ale vînatului său. Există aici imagini de o extravagantă poezie, cum e plantarea, la modul propriu, a corpului omenesc în solul planetei, inteligent şi el într-o anumită măsură, operaţie care-l transformă pe subiect, văzînd cu ochii, într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Marele merit al autorului este de a fi creat aici o proză tensionată, care stă sub semnul terorii produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a astronauţilor debarcaţi pe solul planetei vegetale.
Arta narativă a scriitorului se manifestă însă,, în mod deosebit, în povestiri. Aici, uneori chiar docilul univers tehnicist cu care s-a înconjurat fiinţa umană pentru a se apăra de agresiunea mediului exterior, îşi iese din nemişcare şi devine ameninţare mortală, sub impulsul unor forţe obscure: în "Complotul", telefoanele fac apel, în mod neaşteptat, exact la persoanele care nu ar trebui să le primească; în "Spirala vie", un material textil se contractă din proprie voinţă, strivind în final corpul pe care-l îmbracă; în "31 Martie", automobilele prind să comploteze cu şoselele, transformînd totul în jur într-un labirint mişcător, din care şoferul nu mai găseşte scăpare.
În 1965, revine pentru scurt timp la poezie şi publică volumul de versuri intelectualiste "Scări la stele".
În SF, debutează cu povestirea despre mutanţi "Omul care are timp", apărută în nr. 233/1964 al "Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice".
Timp de peste un deceniu, Horia Aramă este unul dintre cei mai constanţi colaboratori ai revistei. Dominat din ce în ce mai mult de straniul univers al SF-ului, publică în 1966 prima culegere de povestiri de profil, "Moartea păsării-săgeată", în care piesele de rezistenţă sînt "Pălăria de pai" (o pălărie poartă înregistrată în structura materialului ei memoria altei persoane, inducînd îndrăgostirea fulgerătoare a povestitorului de o tînără doamnă a cărei existenţă nici nu o bănuise pînă atunci; deposedat de pălăria ce nu-i aparţinea, omul îşi recîştigă controlul asupra sentimentelor şi, odată cu asta, singurătatea ocrotitoare de dinainte); "Focuri de artificii" (o uriaşă lentilă din cristale de gheaţă este creată de savanţi în straturile superioare ale atmosferei pentru a deveni cel mai mare telescop imaginat vreodată de om, în căutarea civilizaţiilor extraterestre); "Moartea păsării-săgeată" (o radiaţie nocivă este vinovată de o accelerare dramatică a ciclului vital pe Terra; ca urmare, organismele expuse se vor consuma rapid, trebuind să înfrunte un proces al degenerescenţei precoce) şi "Pianul preparat al lui Electronicus" (un pian este înzestrat de creatorul său cu capacitatea de a induce forţat impulsuri psihice prin biocurenţi). Volumul anunţă deja tema dominantă a unora dintre cele ce-i vor urma - transferul de personalitate.
În 1967, autorul publică o a doua culegere, intitulată "Cosmonautul cel trist". Accentul se mută aici pe o altă temă la modă în epocă, exobiologia. Povestiri ca "Forma", "Minciuna", "Lumile stau de vorbă" aduc în prim-plan ideea existenţei unei alte civilizaţii inteligente, uneori existînd simultan cu a noastră (cazul delfinilor din ultima povestire citată).
Universul literar este deja conturat (ştiinţa şi tehnologia constituie numai punctul de declanşare al unei bogate imaginaţii, care subliniază condiţia dramatică a omului în raport cu viitoarele condiţii de existenţă), în 1972, cînd publică primul său roman, "Ţărmul interzis". Există aici trei mari teme abordate de scriitor: migraţia conştiinţelor (procedura transferului de personalitate pînă la anularea propriei existenţe: graţie unui dispozitiv electronic care permite declanşarea instantanee şi la dorinţă a transferului, posesorul secretului călătoreşte dintr-un trup în altul, în funcţie de ineditul senzaţiilor pe care le trăieşte, consumînd fără saţ vieţi şi identităţi, în căutarea senzaţiei de prospeţime vitală), crearea de existenţe artificiale, de tipul "homunculus" sau "Golem", şi tinereţea veşnică, preluată atît din folclorul românesc, cît şi pe calea împrumutului cult, din opera "Faust" a lui Goethe. Autorul nu pare interesat de uluitoarele perspective pe care le deschide în faţa omului această tehnică, simplificînd la maximum apelul la ingredientele tehnice: descrierea aparatului de transfer de personalitate se reduce la simpla prezentare a unor butoni de aur, iar experienţele de dirijare a factorului ereditar ale personajului principal, Jerebian, sînt schiţate în linii foarte generale. El este un mutant ingenuu, care a suportat efectele unei catastrofe (pozitive) ce l-a transformat dintr-un om obişnuit în fiinţa stranie care este acum. O fiinţă profund nefericită, deoarece actul cunoaşterii nu-i aduce nici o certitudine majoră. Descoperind că, în această ipostază, majoritatea absolută a gesturilor, a intenţiilor, ba chiar şi a gîndurilor, nu-i mai aparţin, ci par a fi dictate de de un program străin, Jerebian înţelege că a pierdut şansa reechilibrării psihice, în dauna unor cîştiguri iluzorii.
Cu volumul "Jocuri de apă" (1975), ne cantonăm în zona unui fantastic aproape pur, cu povestiri ce se desfăşoară în medii exotice, care prin funcţionalitate frizează insolitul.
Romanul "Verde Aixa" (1976) este o splendidă parabolă axată pe tema multiplicităţii lumilor inteligente într-un Cosmos infinit. Faţă de romanul anterior, aici psihologiile personajelor sînt mult simplificate, iar acţiunile au o ţinută previzibilă, cerută de stilul poliţist ce solicită implicarea unei logici stricte, în defavoarea detaliilor. Superevoluata nooplanetă vegetală Aixa (ideea unei inteligenţe nonumane de tip vegetal este întîlnită şi în povestirea "Broasca" a lui Vladimir Colin) încearcă să scape de oaspeţii nepoftiţi ai unei expediţii cosmice terestre, capturîndu-i pe cîţiva dintre membrii ei şi înlocuindu-i cu clone care au misiunea de a-i ucide, pe rînd, pe ceilalţi. Arma folosită de pădure este, de fapt, un produs cameleonic ce ia formă umană în scopul pătrunderii în colectivul de expediţionari. Dar acţiunea umană şi reacţiunea vegetală scapă de sub orice control: făptura clonă începe să-i omoare pe oameni, dar sfîrşeşte prin a fi contaminată de sentimentele umane ale vînatului său. Există aici imagini de o extravagantă poezie, cum e plantarea, la modul propriu, a corpului omenesc în solul planetei, inteligent şi el într-o anumită măsură, operaţie care-l transformă pe subiect, văzînd cu ochii, într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Marele merit al autorului este de a fi creat aici o proză tensionată, care stă sub semnul terorii produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a astronauţilor debarcaţi pe solul planetei vegetale.
Arta narativă a scriitorului se manifestă însă,, în mod deosebit, în povestiri. Aici, uneori chiar docilul univers tehnicist cu care s-a înconjurat fiinţa umană pentru a se apăra de agresiunea mediului exterior, îşi iese din nemişcare şi devine ameninţare mortală, sub impulsul unor forţe obscure: în "Complotul", telefoanele fac apel, în mod neaşteptat, exact la persoanele care nu ar trebui să le primească; în "Spirala vie", un material textil se contractă din proprie voinţă, strivind în final corpul pe care-l îmbracă; în "31 Martie", automobilele prind să comploteze cu şoselele, transformînd totul în jur într-un labirint mişcător, din care şoferul nu mai găseşte scăpare.
Alte opere:
Dumnezeu umbla desculţ (1968 - roman semifantastic)
trilogia dedicată utopiei:
Colecţionarul de insule (1981)
Insulele Fericite (1986)
O insulă în spaţiu (1991)
Adaugă comentariu