Sergiu Fărcăşan
Author: Aurel Cărăşel | 
Scriitor român de SF, dramaturg, publicist şi pamfletar, prozator, născut în Bucureşti, 1923. Urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Timişoara. Unul dintre cei mai buni prozatori ai generaţiei anilor ’60, deşi mai multe exemple îl prezintă în postura de scriitor conformist; face trecerea între anticipaţie şi distopie. Pseudonimul folosit – Crişan Făgeraşu.
Debutează cu romanul "O iubire în anul 41042", în paginile "C.P.S.F.", în anul 1958, semnat cu pseudonim. Este un text cu trăsături anticipative şi utopice, în prelungirea operelor de gen din prima jumătate a secolului XX din România. Autorul abordează genul sub influenţa clişeelor gazetăreşti ale epocii, iar substanţă narativă cade adesea în dogmele limbajului de lemn al propagandei comuniste. Acţiunea începe în anul 50.000, aşa cum aflăm din “Cuvîntul înainte” şi din “Încheiere”: un instalator de planete îşi pune computerul pe care îl utilizează în munca sa cotidiană să transpună în scris un moment crucial din istoria umanităţii, risipite în Galaxie, într-o nesfîrşită acţiune de colonizare. În anul 41041, revine pe Terra, după o călătorie de peste 30.000 de ani, cu “Arca lui Noe”, una dintre cele cîteva sute de astronave de mari dimensiuni expediate în Cosmos de omenire, în anul 9000, în tentativa de a descoperi viaţă pe alte planete. Acţiunea s-a încheiat cu un insucces total, însă la bord se afla acum circa 4000 de astronauţi, urmaşii celor cîteva sute plecaţi iniţial, astronauţi care au uitat, practic, cum arată planeta-mamă. În clipa în care redescoperă Terra, aceasta a fost mutată de mult din spaţiul ocupat în mod natural şi transplantata într-o zonă dens populată de umanitate. Aici, a fost transformată într-un muzeu şi păstrată aşa sub conducerea lui Ols, personajul principal al romanului. Din cauza faptului că sistemele automate de pilotare ale arcăi şi ale sistemului planetar unde se găseşte Terra nu reuşesc să se înţeleagă, astronavă suferă un accident şi este deviată spre Soare. Mai multe sute de oameni mor la bord, iar arcă pare pierdută, în prima fază, pînă cînd Ols se hotărăşte să intervină, fără să aştepte aprobarea umanităţii risipite pe mai multe sute de planete. Gestul său curajos, dar cvasi iresponsabil, reuşeşte să salveze astronavă şi omenirea se alege, dintr-o dată, cu un fragment de umanitate retardat d.p.d.v. ştiinţific, cu o medie de viaţă de patru ori mai mică şi cu o mare incapacitate de adaptare la realităţile unei epoci căreia nu-i aparţine. Din acest moment, Ols simte că întreaga sa viaţă care urmează se circumscrie ideii necondiţionate de a-i ajuta pe aceşti oameni să revină în sînul societăţii. Mai mult, dezamăgit într-o iubire anterioară, se îndrăgosteşte de frumoasă Lu, femeia care încercase să salveze "Arcă lui Noe” înainte de intervenţia să autoritară. Despărţit de însăşi condiţia sa de supraom de frumoasă şi delicată primitivă, venită dintr-un trecut mult prea îndepărtat, Ols face sub presiunea unei stări emoţionale uşor de înţeles gesturi enorme, de adolescent galactic întîrziat. Romanul este mai mult descriptiv şi păcătuieşte printr-un exces de situaţii rigide şi uşor predictibile. Practic, el constă dintr-o serie de tablouri, în care discuta două sau trei personaje, prezentînd diverse aspecte (mai ales ştiinţifice) ale epocii în care trăiesc. Astfel, aflăm despre expansiunea cosmică în Galaxie, despre depăşirea vitezei luminii, a tentativei de a purta discuţii telepatice, despre obţinerea degravificării s.a.m.d.
"Atacul cesiumiştilor" (1963) este un roman-dosar, alcătuit dintr-un mozaic, cu piese cuprinse între 1 şi 77, la care se adăuga o "Nota introductiva", un capitol "Patru minute care au salvat omenirea", o "anexa" şi o "Recomandare". Formula hibrida aduce un accent puternic de modernitate textului. Aura ştiinţifică a textului este completată de tipul şi stilul pieselor din dosar: "Extrase din raportul comisiei de psihiatri", "Concluziile comisiei de experţi în acustică şi optică", "Testamentul lui Milton Kipfer", "Buletin biologico-medical asupra soţilor Kipfer-Durand", "Recomandarea Consiliului Mondial" s.a.m.d. Trama romanului este structurată pe două niveluri – unul de suprafaţa (cel al poveştii de dragoste dintre Milton Kipfer, specialist în genetică, şi Loreta Durand, poveste care începe în laboratorul din SUA al lui Milton, se continuă la Paris, în laboratorul Loretei, şi se încheie la Congresul mondial al perfecţioniştilor; cîştigînd premiul pentru perfecţiune fizică şi mentală, cei doi se căsătoresc pe loc, pentru ca să poată participa şi la secţia tineri căsătoriţi a concursului; din acest moment, începe să se contureze cel de-al doilea plan al acţiunii – atacul genetic împotriva omenirii, realizat, în mod misterios, prin iradiere cu Cesium 37, atac ce a avut drept rezultat naşterea unor copii monstruoşi, cu două capete şi constituţie fizică diferită de cea normală. Treptat, cel de-al doilea plan devine predominant. Atacată de o forţă necunoscută, societatea începe să-şi ia măsuri de apărare. Ne aflăm în secolul XXII şi regimul politic mondial este unul comunist. Omul a început să colonizeze planetele Sistemului Solar, ajungînd pînă la sateliţii lui Jupiter; războaiele au fost lichidate de multă vreme, iar bolile eradicate. Pacea universală şi perfecţionismul au atenuat anumite stări de veghe necesare. Atacul genetic a surprins omenirea, iar organizarea ripostei a solicitat un interval mare de timp. Încet-încet, comisiile de experţi au depistat ascunzătoarea agresorilor, într-un sector pustiu al oceanului. După ce s-a stabilit ca semnalele radio, precum şi insectele dirijate prin care se realizase iradierea, proveneau din caverne ascunse în fundul oceanului, s-a decis transmiterea unui ultimatum şi apoi trimiterea unui sol pentru a negocia tratatul. Solul, ales în persoana lui Milton, pentru care existau indicii că duşmanul manifesta un interes special, instalează sonde de semnalizare pe căile subterane şi sfîrşeşte prin a-i descoperi pe agresori. Numărul acestora este de cîteva mii şi sînt organizaţi într-o colonie uriaşă. Înfăţişarea lor fizică este asemenea copiilor monstruoşi, născuţi după iradiere, avînd cîte două-trei capete şi membre interşanjabile, în funcţie de puterea de cumpărare a fiecăruia. Lumea subterană este o distopie clasică bizară. Cel care o domina şi o organizează este numit Stăpînul şi este singurul îndrituit să poarte trei capete simultan. Cu ajutorul unor uriaşe uzine de sinteză genetica de membre şi chiar de trupuri întregi, numite "Acolo", a reuşit să impună trei sloganuri, după care se ghidează monstruoasă lume a adîncurilor, pentru care frumuseţea constă în asimetrie şi în strîmbătate (cu un picior mai scurt, un gît mai scurt etc). "Cred pentru că vreau" e sloganul elitei; "Cred pentru că mi se năzăreşte" este sloganul cărnurilor (cei care au un singur cap, mai prejos chiar şi decît sclavii). Sloganurile au fost concepute de Cincilian, straniul filozof cvasi fascist al Stăpînului. Fosta bază militară americană, colonia cesiumiştilor se scufundase în secolul XX, datorită unei explozii atomice, care o îngropase în subteran alături de echipajul unei corăbii japoneze de sclavi. După ce viaţă revenise la un fel de normal, descoperiseră că nu mai puteau reveni la suprafaţă. Treptat, după naşterea mai multor copii-monştri, aceştia pun stăpînire pe colonie şi creează lumea de coşmar, condusă de fratele lui Milton, monstru şi el, născut de o mamă hawaiiană în subteran şi avînd ca tata pe preotul Tony, tatăl bun şi pentru Milton. William Kipfer şi-a dat seama repede ca lumea sa de monştri nu se poate reproduce şi are nevoie de oameni neiradiaţi. Preveniţi despre intenţiile lui, omenirea nu tratează cu el. Furios, William se răzbuna pe fratele său, supunîndu-l la tot felul de experienţe chirurgicale. Într-un final destul de precipitat, William moare, dar decesul sau nu diminuează cu nimic pericolul: alături de colonie, se afla un mare depozit nuclear, pe care William dorea să-l arunce în aer, ca răzbunare. Iar semnalul de declanşare fusese deja dat. Făcîndu-şi chipul, prin machiaj, să semene cu Stăpînul, Milton merge în subteranul depozitului şi întrerupe semnalul, simultan cu scufundarea acestuia, prin intermediul unor cutremure declanşate de cei de la suprafaţă. Milton moare şi el, în mîinile salvatorului său Rexal. Acesta se îndrăgosteşte de Loreta şi, după trecerea mai multor ani, se va căsători cu ea. În ansamblu, romanul vizează şi realizarea unei alegorii a dictatorului: o societate formată din monştri este, în mod obligatoriu, condusă de cel mai monstruos dintre ei. Iar situaţiile groteşti există din abundenţă într-o lume de întuneric: capetele de rezervă ale supuşilor se scot periodic şi se pun la odihnă, pe socluri dinainte pregătite; spînzurarea cuiva necesita pregătirea a doua ştreanguri, pentru ambele capete disponibile; slugile îşi adulează Stăpînul prin mai multe guri simultan etc.
În 1968, publică volumul de nuvele “Maşina de rupt prietenii”, care cuprinde trei nuvele de mari dimensiuni. Nuvelă omonima aduce în prim-plan tema relaţiei dintre om şi maşina. America este o societate tehnologică, dominată de ideea unui centralism electronic, în care aparenta democraţiei este susţinută doar de liberă concurenţă şi de menţinerea proprietăţii private. Clifford Banks este funcţionar la o firmă de publicitate şi este convins că, la vîrsta de 40 de ani, şi-a atins vîrful de carieră şi de fericire casnică: are o familie normală, o casă deosebită, maşina şi pe Consy, un creier electronic care se ocupă de gospodărie, dar şi de psihologia familiei. Consy aparţine unui lot de peste 10.000 de astfel de aparate care au împînzit întreg globul *( şi, printr-un schimb secret dar permanent de informaţii, au ajuns să domine piaţa personalităţii umane. Dar alegerile pe care Consy le face în numele protejării familiei căreia îi aparţine nu sînt tocmai pe placul lui Clifford şi rămîn chiar indescifrabile pentru acesta. Totul se învîrte în jurul ideii unui ceai, pe care el şi soţia sa Margaret vor să-l dea într-o zi de sîmbătă pentru cîţiva colegi şi prieteni de serviciu. Maşină îl sfătuieşte să nu-l invite pe amicul său Joe Cavello, fără să-i motiveze însă opţiunea. De aici, rezulta un întreg stres psihologic, declanşat de interminabilele discuţii cu soţia, în încercarea de a găsi cauza care a determinat-o pe Consy să le ceară acest lucru. La un moment dat, prin sfaturile aparent contradictorii pe care i le da în legătură cu Cavello, maşina pare să se fi defectat, dar specialistul trimis de firma îi convinge că nimeni nu poate să priceapă felul în care funcţionează logica maşinilor care au ajuns să le dirijeze vieţile. Într-un final, Joe Cavello îi ajunge şef printr-o ciudată întorsătură a soartei şi, conform previziunilor maşinii, îl ajuta să evolueze în funcţie, după ce ajunge în braţele lui Margaret.
“Maşina de nimicit răutatea” aduce în prim-plan o construcţie oarecum asemănătoare, numai că, de data aceasta, acţiunea se petrece într-un Bucureşti comunist, aparţinînd unei utopice societăţi viitoare, din care nu au dispărut însă tarele umane şi sociale anterioare. Bătrînul Botoncea, un inventator amator de geniu, supărat pe întreaga omenire din cauza nedreptăţilor la care l-au supus unii oameni, a construit o maşinărie electronică cu ajutorul căreia este hotărît să distrugă răutatea din întreaga societate. Aceasta detectează (pe baze psihosomatice) actele de răutate comise, se opreşte supra celui mai intens şi provoacă moartea instantanee a celui care le produce. Sistemul funcţionează fără selecţie graduala, aşa că ucide, de-a valma, şi soţii care-şi tiranizează soţii, şi şoferi nervoşi ce-şi apostrofează pasagerii, şi copii care ucid insecte. Cei care-i întind capcana inventatorului sînt doi doctori, unul civil şi celălalt poliţist: ei pregătesc un mare număr de cîini, cărora le injectează anumite substanţe ce produc în organismele lor stări asemănătoare furiei şi orientează vizorul maşinii în direcţia lor, timp în care ei iau legătura audio cu Botoncea, îl provoacă la un dialog şi îl determină să reacţioneze cu răutate. Maşina detectează sursă puternică, care emite chiar de lîngă ea, şi îşi emite fluxul letal în direcţia sa.
„Maşina de îmbunat cemombi” este o anticipare ironic-critică a perioadei dictatoriale din România anilor ce aveau să urmeze publicării nuvelei. Acţiunea se petrece în statul fictiv african Mabanga. Dictatorul negru Cemombe, revenind dintr-o vizită făcută într-un stat vecin, remarca un articol într-un ziar american, al cărui subiect este realizarea unei arme cu totul speciale; aceasta, scrie autorul materialului, este capabilă să-şi fixeze ţinta pe ecranul unui televizor şi să o urmărească, pe fluxul de unde de televiziune, pînă la locul transmisiei, unde o ucide cu o precizie diabolică. Apariţia armei, pare să sublinieze jurnalistul, va determina o încetare a apariţiilor în direct pe micul ecran a tuturor celor care se ştiu cu conştiinţa încărcată, cu atît mai mult cu cît deja arma a fost vîndută unei familii foarte bogate care are intenţia să-şi facă singura dreptate. Bănuind că la mijloc este vorba de propria-i persoană, din cauza faptului că îl ţine încarcerat pe prinţul moştenitor al fostului rege din Mabanga, Cemombe dispune eliberarea acestuia şi uciderea cîtorva dintre colaboratorii săi apropiaţi, deoarece trebuie să ofere mulţimii adunate să-l primească la aeroport cîţiva ţapi ispăşitori pentru schimbarea cu 180 de grade a politicii de stat. Într-un final, destul de slab conturat pentru un text de atmosferă, aflăm că totul este doar un vicleşug al unor ziarişti americani, care au vrut să obţină chiar această reacţie din partea dictatorului.
"Vă căuta un taur" (1970) este ultimul roman scris de Sergiu Fărcăşan. Subiectul este complicat şi se dezvolta în secvenţe concentrice care interferează ritmic. Tema operei se referă la Maşina Absolută, care produce puternice tensiuni la nivelul relaţiei dintre natura umană şi aceea a inteligenţei artificiale, pe care a creat-o cea dintîi. Conflictul este conceput sub forma unei lupte, în mai multe reprize, în cadrul cărora maşina joacă roluri pe care şi le concepe de una singură, dar şi roluri pe care le concepe pentru adversarul său, omul. Creierul acestuia este un sistem primitiv ce se ocupă de elaborarea raţionamentelor; inteligenta maşinii este una rece, uscată, străină de suferinţele cărnii, exprimîndu-se într-un limbaj matematic exact, aflat în contrast cu limbajul uman, combinativ şi plin de aproximaţii. Romanul este străbătut de două motive apropiate, ca două fire roşii, conducătoare: taurul şi labirintul. Trimiterile la legendă antică, dar şi la istorie, sînt făcute prin prisma parodiei: firma "Jupiter & Son", care îşi are sediul într-un zgîrie-nori, denumit "Olimpic", îşi face planuri de viitor, încurcate brusc de "afacerea cretana". Minos apelează la serviciile lui Stephen Dedalus, un cunoscut arhitect irlandez, care cunoaşte foarte bine faptul că zidurile palatului pe care l-a construit "au urechi". La curtea regală a lui Minos, întîlnim mai multe personaje cunoscute cititorilor – Hercule, Tezeu, Afrodita, Hermes, care sînt suspectaţi de faptul că ar fi spioni eleni, implicaţi în majoritatea scandalurilor politice de aici.Totul se învîrte în jurul strălucitei minţi a lui Dedalus, care este obsedat de ideea construirii maşinii perfecte; aceasta va constitui o provocare, de-a lungul timpului, pentru mai multe minţi sclipitoare, printre care Pascal, Leibniz, Wiener. Dedalus îşi ia ca model creierul uman, care are, în concepţia sa, forma unui labirint pe trei paliere. Maşinăria realizată de el are, evident, forma unui labirint, în care oamenii se rătăcesc şi rămîn, pe veşnicie, prizonierii propriei lor ignoranţe. Mai mult, pornind de la temă de bază, autorul dezvolta motivul unei societăţi de tauri mecanici, dependenţi de Maşină Absolută, dar care, paradoxal, conspira împotriva ordinii ei. Finalul cărţii, aproape paranoic, este acela al unor lupte fără sfîrşit şi fără scop duse în diferite puncte ale labirintului-maşină.
Alte opere:
“Se caută o mitralieră “(1965)
“Omul cu priză “(1965),
“Misterul orificiului oval” (1965).