Gheorghe Săsărman
Author: Aurel Cărăşel | 
Scriitor român de SF. Născut la Bucureşti, îşi urmează familia, supusă unor peregrinări economice prin ţară şi, în 1959, îşi încheie studiile liceale la liceul "Emil Racoviţă", din Cluj-Napoca, după care revine în Bucureşti pentru a urma cursurile Facultăţii de Arhitectură, absolvită în 1965; în 1978, îşi ia doctoratul în teoria arhitecturii.
Între 1965-1974, este redactor la ziarul “Scînteia” (rubrica de arhitectură şi urbanism); între 1974-1982, ajunge publicist-comentator la revista “Contemporanul”, iar între 1978-1982 face parte din redacţia revistei “Arhitectura”. În 1983, părăseşte ţara şi se stabileşte în Germania. Actualmente, este arhitect-proiectant în Munchen,
Debutul în literatura SF are loc în anul 1962, în Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice nr.193, cu ”poemul din secolul al XXII-lea”, intitulat "Cătălina", o variaţie lirică pe tema "Luceafărului" eminescian, care avea să-i aducă, în 1962, o importantă distincţie la un concurs european de
profil, precum şi Marele Premiu la Concursul naţional de Proză Ştiinţifico-Fantastică (ex-aequo cu povestirea lui Sorin Stănescu); în realitate, este vorba despre o povestire lipsită complet de vînă epică, în care intenţia autorului este foarte clară - doreşte deplasarea accentului către personajul feminin, o Cătălină a viitorului, angajată într-un conflict ce se deplasează din sfera pasiunii în aceea a intelectului: sedusă de mirajele lumilor prăbuşite de rostogolirea neîntreruptă a istoriei, Cătălina nu poate să înţeleagă atracţia pe care tînărul ei iubit o resimte faţă de stele.
Evoluţia narativă a lui Gheorghe Săsărman se conturează lent, astfel că nuvela "Catastrofa mezonică", scrisă în colaborare cu Ion Mînzatu şi apărută în "CPŞF", în 1963, pare mai degrabă o scriere la comandă, lipsită de valoare literară, în descendenţa anticipaţiei noastre clasice (de tipul celei realizate de Ilie Ienea). Tendinţa sa de a liriciza în mod exagerat, pare să vină în contradicţie cu chemarea spre datele exacte ale ştiinţei, cu care Ion Mînzatu proiectează, în mod halucinant, o catastrofă cosmică de mari dimensiuni: întîlnim dezastre planetare, ciocniri stelare, dezastre gigantice aflate la originea unei subtile transformări mezonice a materiei din corpul uman.
Proba tăcerii (1965) este primul său roman, un text cu ambiţii literare, în care autorul îşi doreşte o construcţie narativă complexă, în care să combine anticipaţia cu scenariul de film şi cu povestirea de factură poliţistă. Meseria de arhitect îl influenţează, determinîndu-l să insereze în text tot felul de elemente care ţin, într-un fel sau altul, de aceasta, contribuind la realizarea utopiei arhitectonice la care visează - bioplastul este o substanţă pe care undele cerebrale o prelucrează în mod direct, fără intervenţia mîinilor, putînd să capete formele şi culorile dorite de experimentator. Prezentarea cvasicinematografică face însă greu de construit textul literar, reuşind mai degrabă la nivelul unei notări concise a ideilor, într-un stil alert, dominat de o ironie uşoară.
Oracolul (1969) este volumul de debut al scriitorului în domeniul abia înfiinţatului SF românesc. Naraţiunile strînse între copertele sale se detaşează net de primele experienţe literare: dispare suflul prea liric şi tendinţa uşor melacolizantă, care lasă locul unui ton mai nervos, uneori de-a dreptul percutant (în manieră poliţistă), în tratarea unor teme considerate clasice în evoluţia genului - contactele între civilizaţii galactice, călătoria temporală, călătoria cosmică, mutantologia. În "Răsăritul lunii", un robot visător admiră spectacolele fascinante ale naturii însă nu este vorba despre o realizare cibernetică de excepţie, ci de faptul că în interiorul carcasei metalice a craniului se ascunde creierul unui om salvat în felul acesta de la moarte. În "R.U. – 707 la strîmtoare", un alt robot trăieşte şi el sentimente umane – se simte singur şi trist pe o planetă străină, unde a fost trimis în expediţie; pentru a scăpa de acest stres, îşi construieşte o lume artificială, un fel de viaţă mecanică şi organică caricaturală. "Pastila de antinevralgic" este o ironie subtilă la adresa profesiei autorului, prezentată sub forma unei glume nevinovate: arhitectura viitorului va ajunge la situaţia în care, din cauza freneziei soluţiilor radicale solicitate de cei avizaţi, orice tip de construcţie urmează să fie desfiinţat. "Vîrsta memoriei" trece de la gluma uşoară la ironia cu accente sarcastice – unui om normal i se implantează, în mod experimental, memoria absolută, în încercarea de a determina transformarea sa într-un individ genial. Dar rezultatele sînt altele decît cele aşteptate: din inerţie sau dintr-o cauză mult mai profundă, organismul uman refuză să producă genialitate pe bandă rulantă.
Himera (1979) este un volum de nuvele care punctează toate asimilările autorului în materie de tehnică narativă; dimensiunile unei nuvele îi permit autorului o desfăşurare consistentă de substanţă epică şi, în consecinţă, o evoluţie temeinică a subiectului. "Astitot", nuvela care îl inaugurează (de la "a şti tot") este o fragilă poveste de dragoste, ţesută pe scheletul unei teme SF arhicunosute - drama inventatorului de geniu, care este depăşit de propria-i creaţie, în acest caz de un creier electronic. Întîlnim tot felul de gelozii secrete, de îndoieli care rod perfid sufletul, dorinţe dezarmante şi lipsite de viitor – toate marcă a unor pasiuni abia ţinute în frîu, aşteptînd momentul în care li se va permite să se dezlănţuie. Personajul principal este paznic ecolog într-un areal geografic unde-şi duc traiul o parte din ultimele specii de animale sălbatice de pe Pămînt. Evoluţia ştiinţei permite creierului său, înarmat cu o proteză specială, să creeze un scut bioenergetic în jurul său, scut care îmblînzeşte fiarele şi îl lasă să îşi exercite misiunea fără a fi în pericol. În timpul unei vizite în capitală descoperă adresa unui fost coleg de şcoală şi, vizitîndu-l, are surpriza să constate că acesta s-a căsătorit cu idolul său din adolescenţă, frumoasa şi delicata Uklelil. Cîteva săptămîni mai tîrziu, aceasta îşi face apariţia în cabana sa, declarînd că, împreună cu soţul său, care urmează să sosească în curînd, au hotărît să-i întoarcă vizita. Dar Emnonun nu mai apare şi, în cele din urmă, trecînd peste graniţele autoimpuse, cei doi trăiesc o scurtă şi tulburătoare iubire. Astfel, eroul află că Uklelil este o femeie nefericită, căsătorită cu un soţ interesat numai de descoperirile pe care le face în domeniul roboticii, şi care, descoperind această breşă în adolescenţa ei, a profitat de ea pentru a-şi lua viaţa în propriile-i mîini. Viaţa este însă plină de surprize: Uklelil fuge şi de la el şi, în încercarea de a o redescoperi, personajul ajunge din nou în casa lui Emnonun, unde află motivul indiferenţei acestuia pentru fosta soţie - un creier electronic, denumit Astitot, menit să răspundă la orice întrebare posibilă. Creierul reuşeşte să găsească chiar şi întrebarea-test, pregătită în secret de inventator, şi să răspundă la ea, determinînd înnebunirea creatorului său. În "Isprava androidului mut", ne mutăm pe un palier complet SF: într-un viitor îndepărtat, în oraşul New-Babylon, un android semidefect, adus pe banda de revizie pentru repararea aparatului de redare sonoră, evadează din atelier, ferm hotărît să îşi înlocuiască trupul cu acela al unui om pentru a-şi căpăta independenţa. După ce o narcozează pe o reporteră de la ziarul local, realizează schimbul de creiere şi are surpriza să constate că trupul femeii, aflat în stare de paralizie, nu îl ascultă. Decesul acesteia lasă în libertate o combinaţie neaşteptată pentru rasa umană - un creier de femeie într-un trup de android. "Himera" este o nuvelă mai amplă, care aduce în prim-plan o temă la modă în deceniul al VII-lea - supravieţuirea creierului în absenţa corpului. În principiu, este vorba despre ideea de manipulare psihică. Savantul George Mureşan şi procurorul Meister încearcă să descifreze misterul unui accident rutier în urma căruia inginerul Emil Popa îşi pierduse viaţa. Încercînd realizarea unei experienţe medicale, în premieră mondială, Mureşan a prelevat creierul accidentatului, chiar în momentul trecerii acestui în moarte clinică, şi i-a asigurat un sistem cibernetic de supravieţuire, comandat de un creier electronic, cu ajutorul căruia lui Popa i s-a implementat un program ce îi asigură o existenţă virtuală extrem de asemănătoare cu cea reală. La inistenţele lui Meister, Mureşan introduce în programul existenţei virtuale o informaţie despre decesul real al lui Emil Popa, dar hibridul psihic apărut din conectarea creierului uman cu computerul refuză să îi dea crezare. Şedinţa oamenilor de ştiinţă ai spitalului, implicaţi în ineditul experiment, ia hotărîrea de a îi oferi informaţii complete himerei şi de a o lăsa să decidă dacă să-şi continue existenţa efemeră dusă pînă atunci sau îşi doreşte extincţia. Realizînd straniul şi durerosul adevăr, acesta suferă un puternic şoc, în urma căruia cei prezenţi în sală pot să vadă derularea momentului premergător accidentului care l-a adus pe Emil Popa în postura de cobai; procurorul, aflat şi el de faţă, află numele criminalului fugit de la locul faptei (însăşi fata de care era îndrăgostit în secret inginerul). Cînd rememorarea involuntară se termină, hibridul decide să-şi întrerupă existenţa şi îşi destramă ectoplasma care îl reprezenta în faţa celorlalţi. Mai mult un policier suprapus peste un schelet SF, nuvela este interesată de problemele etice ridicate de detaşarea creierului uman de corp - este persoana umană o simbioză inseparabilă dintre cele două sau personalitatea constă în altceva, o entitate ataşată creierului, care este prezentă atît timp cît acesta este capabil să-şi ducă existenţaω
"Evadarea lui Algernon" este un text construit pe ideea răspunsului literar – Gheorghe Săsărman dă o replică de o bună valoare calitativă excelentei nuvele "Flori pentru Algernon", scrisă de D. Keyes ; nuvela primeşte Premiul Eurocon, în 1980. Pe o fictivă Insulă a Bufniţei, situată nu departe de platoul continental, se desfăşoară o tragicomedie al cărei actor principal este un ziarist lipsit de har, trimis să facă un reportaj aici, tocmai în ideea de a scăpa de prezenţa sa în redacţie. Pe insulă există un laborator de inginerie genetică superdotat unde, fără ştirea celorlalţi, savanţii au reuşit să facă o descoperire accidentală - un şoarece devine brusc genial, în urma tratamentului la care a fost supus şi reuşeşte să evadeze din colivia unde-şi ducea zilele; mai mult, muşcătura sa induce gena genialităţii victimelor, ceea ce şi începe să se întîmple cu locuitorii insulei. Personaje aparent somnolente îşi scutură brusc apatia, iar personaje cunoscute drept modeste intelectual îşi descoperă ascunse talente: frizerul ia lecţii de canto, poştaşul începe să realizeze picturi de calitate, gospodinele se dedică poeziei, iar un plutonier oarecare din structura de apărare a insulei îşi descoperă aptitudini dictatoriale şi decretează starea de asediu, proclamîndu-se stăpîn absolut. Mai mult, ameninţă întreaga omenire cu trimiterea pe continent a mai multor contingente de şoareci geniali care ar putea să infesteze întreaga omenire. Naraţiunea reuşeşte să-şi dozeze exact amestecul de comic şi de gravitate, reuşind o aluzie politică fină. În “Puţin mai devreme”, asistăm la derularea unei parabole, tratată în manieră SF, însă cu instrumente din panoplia comicului grotesc: savantul fizician A.B. Sawafill, cetăţean al republicii Fillonia, expediază Ligamondiei (un fel de ONU al unei Terre sufocată de ameninţarea nucleară) un mesaj prin care ameninţă că, dacă nu se va ajunge într-un interval delimitat de timp la un tratat de dezarmare nucleară, va neutraliza, cu ajutorul unui procedeu secret, toate sistemele mondiale bazate pe radioactivitate (de la armele nucleare pînă la centralele electrice nucleare). Totul porneşte de la principiul că ştiinţa s-a coborît, în sfîrşit, din turnul de fildeş în care se autoizolase de milenii, şi doreşte să participe din plin la viaţa cetăţii; dacă un fizician a descoperit fisiunea nucleară şi, de aici, s-a ajuns la inventarea bombei atomice, Sawafill propune ca un alt fizician să reducă ameninţarea la zero. După ce trăieşte o serie de aventuri, de la mituire pînă la ameninţarea cu moartea, Sawafill este răpit în cele din urmă şi ucis de un criminal oficial; aceasta nu împiedică însă ca ameninţarea, atît de de discutată şi de contestată de politicieni şi de lumea cercetătorilor, să se transforme în realitate: onoarea ştiinţifică există şi un alt savant, cu care Sawafill se afla în contact secret, declanşează la momentul ales procedura de anihilare şi radioactivitatea de orice fel devine istorie. Deşi, pînă la un punct, registrul comic ar putea să compromită subiectul, autorul demonstrează însă că nu este cazul, găsind tonul potrivit pentru realizarea unei caricaturi a cinismului poitic.
Următorul volum, Cuadratura cercului (1975) reprezintă un nou pas înainte pe linia evoluţiei literare; există aici o adevărată experienţă a concentraţiei exprimării, o distilare a expresivităţii textului, deşi numai o parte dintre proze aparţin spaţiului SF şi, încă şi mai mult, un adevărat album de futurologie urbanistică. În "Verticity" întîlnim imaginea unui oraş-copac; în "Protopolis" oraşul-enclavă are forma unei calote sferice, în interiorul căreia populaţia trăieşte o stare de regres, involuînd fizic spre formele de început ale speciei ; în "Cosmovia" oraşul este o astronavă, care rătăceşte prin spaţiu, lipsită de memoria cu rol protector a unei istorii asumate; în "Stereopolis" oraşul este proteiform, modificîndu-şi permanent forma; în "Plutonia" avem de-a face cu o lume subterană, locuită de oameni-cîrtiţă orbi, care rătăcesc prin "cavităţile hipogee" ale unui spaţiu ce le-a devenit extrem de ostil.
Sud contra Nord (2001) reprezintă o reluare, pe un plan filozofic uşor diferit, a alegoriei satirice antitotalitare din romanul anterior, Cupa de cucută. Aici, întreaga societate românească din epoca de aur ceauşistă este văzută prin ochelari SF, o lentilă transfocînd în realitatea virtuală, iar cealaltă în ciberspaţiu. Tema fundamentală este clasica imagine a unei omeniri postholocaust, în care religiile fundamentaliste ale lumii au triumfat din nou asupra raţiunii: cu ajutorul Divinei Revoluţii au înlăturat toată ştiinţa şi tehnologia, instaurînd obscurantismul fanatic al Dogmei, prin care se anunţă zorii întunecaţi ai unui nou Ev Mediu.
Mai mult decît o operă apocaliptică, 2000 (1982), aşa cum îl arată denumirea - este un roman bine scris, care îmbină cu inteligenţă tema biblică a apocalipsei cu aceea SF a călătoriei accidentale în timp. Chiar în anul intrat în atenţia tuturor profeţilor biblici, 2000, la acceleratorul de particule nucleare "Albert Einstein" patru cercetători în domeniu (Lucas, Mathaus, Mark şi Giovanni) realizează un experiment în premieră, prin care vor să elibereze din strînsoarea lanţurilor energetice ale materiei una dintre cărămizile de bază - quarkul. Experimentul reuşeşte, dar rezultatele sînt imprevizibile, declanşînd o catastrofă de proporţii mondiale: dezintegrarea structurii materiei conduce la apariţia unei singularităţi temporale lîngă accelerator, iar aceasta generează apariţia, pe suprafaţa întregului Pămînt, a unor noduri temporale de transfer (unele fixe, altele mobile) prin care prezentul ajunge interconectat cu trecutul umanităţii. În plus, nodurile temporale lasă să treacă prin ele cutremure catastrofale, valuri tsunami, furtuni înspămîntătoare, incendii, molime ş.a.m.d., care încep să pună stăpînire pe faţa lumii şi s-o transforme iremediabil. Un cutremur de o putere greu de imaginat distruge complet bazilica San Pietro de la Vatican, omorînd zeci de mii de oameni; combinaţia dintre incendii şi furtuni ruinează marile oraşe, sălbăticind locuitorii, care se vînează între ei, se ucid şi îşi distrug locuinţele. Puţinii oameni rămaşi cu capul pe umeri încearcă să înţeleagă exact ceea ce s-a întîmplat pentru a vedea dacă nu cumva există vreo posibilitate de revenire la starea de dinaintea experimentului. Pentru aceasta trebuie mai întîi stabilit dacă situaţia prezentă este cauzată de activităţile ştiinţifice (adică dacă ştiinţa a adus omenirea în pragul colapsului social şi aproape al exterminării fizice ca specie) sau dacă totul nu este decît un preţ pe care ea trebuie să-l plătească pentru a păşi pe o altă treaptă a evoluţiei ştiinţei, care să-i facă pe oameni asemenea zeilor. Verdictul trebuie să-l dea, după un proces adevărat şi complicat, un juriu format dintr-un număr de 32 de personalităţi din domeniul ştiinţei şi filizofiei, aduse din toate epocile istoriei (începînd cu Socrate şi terminînd cu Albert Einstein). Peste acest tablou impresionant este ţesută o intrigă complicată care aduce în faţa ochilor cititorilor viaţa familiei unuia dintre cei patru cercetători, Mathaus, povestea de iubire dintre fratele acestuia, Quintus, şi Sara, fiica poliţistului David, care este trimis să păzească unul dintre cele mai importante noduri temporale apărute în apropiere de oraş şi care, în final, îi permite acestuia să folosească nodul pentru a porni într-o inutilă, dar cavalerească, cercetare a palierelor istoriei pentru a o găsi pe Sara, răpită de lîngă el de un nod temporal mobil; în acelaşi timp, asistăm la naşterea uneia dintre cele mai mari secte apocaliptice, care este pusă în mişcare prin evii trecuţi pentru a vesti tuturor oamenilor venirea Judecăţii de Apoi. Pentru că, pînă la un punct, experimentul eliberării quarck-ului se transformă într-un fel de eveniment biblic: practic, persoanele care sînt aduse în mod voluntar din istorie şi cele care ajung întîmplător în prezent formează un fel de Înviere biblică, iar filozofii şi comentatorii creştini ai Bibliei sînt puşi în situaţia de a accepta sau a respinge o astfel de ipoteză. Drept pentru care Biserica Catolică întreprinde o acţiune similară cu aceea a Fundaţiei Dourf şi aduce în prezent un conclav format din cei mai importanţi papi şi clerici celebri pentru a pune ordine în ideile religioase învălmăşite de haosul social. Deşi nu pare deloc optimist, finalul romanului aduce o undă de speranţă - juriul oamenilor de ştiinţă ajunge la concluzia că drumul ştiinţei trebuie continuat, cu corecţiile de rigoare, deoarece dincolo de hoas se văd zorii unei noi ordini materiale şi sociale, iar nodurile temporale care provoacă dezmembrarea umanităţii încep să dispară treptat. Excelenta stăpînire a tehnicii narative şi efervescenţa ideilor filozofice face din roman una dintre cele mai solide opere de SF româneşti din toate timpurile.
În 1962, primeşte Premiul Internaţional la concursul de povestiri de anticipaţie organizat în şapte ţări est-europene, iar în 1980, la Stresa, în Italia, Premiul Europa pentru cea mai bună povestire europeană a genului, decernat la Convenţia Europeană de literatură şi artă fantastică şi science-fiction EUROCON.
Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria (din 1998), secretar al ASRG (din 2001), membru al Asociaţiei Ziariştilor Români (1965-1983) şi membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Români – Vest (din 2002).
Debutul în literatura SF are loc în anul 1962, în Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice nr.193, cu ”poemul din secolul al XXII-lea”, intitulat "Cătălina", o variaţie lirică pe tema "Luceafărului" eminescian, care avea să-i aducă, în 1962, o importantă distincţie la un concurs european de
profil, precum şi Marele Premiu la Concursul naţional de Proză Ştiinţifico-Fantastică (ex-aequo cu povestirea lui Sorin Stănescu); în realitate, este vorba despre o povestire lipsită complet de vînă epică, în care intenţia autorului este foarte clară - doreşte deplasarea accentului către personajul feminin, o Cătălină a viitorului, angajată într-un conflict ce se deplasează din sfera pasiunii în aceea a intelectului: sedusă de mirajele lumilor prăbuşite de rostogolirea neîntreruptă a istoriei, Cătălina nu poate să înţeleagă atracţia pe care tînărul ei iubit o resimte faţă de stele. Evoluţia narativă a lui Gheorghe Săsărman se conturează lent, astfel că nuvela "Catastrofa mezonică", scrisă în colaborare cu Ion Mînzatu şi apărută în "CPŞF", în 1963, pare mai degrabă o scriere la comandă, lipsită de valoare literară, în descendenţa anticipaţiei noastre clasice (de tipul celei realizate de Ilie Ienea). Tendinţa sa de a liriciza în mod exagerat, pare să vină în contradicţie cu chemarea spre datele exacte ale ştiinţei, cu care Ion Mînzatu proiectează, în mod halucinant, o catastrofă cosmică de mari dimensiuni: întîlnim dezastre planetare, ciocniri stelare, dezastre gigantice aflate la originea unei subtile transformări mezonice a materiei din corpul uman.
Proba tăcerii (1965) este primul său roman, un text cu ambiţii literare, în care autorul îşi doreşte o construcţie narativă complexă, în care să combine anticipaţia cu scenariul de film şi cu povestirea de factură poliţistă. Meseria de arhitect îl influenţează, determinîndu-l să insereze în text tot felul de elemente care ţin, într-un fel sau altul, de aceasta, contribuind la realizarea utopiei arhitectonice la care visează - bioplastul este o substanţă pe care undele cerebrale o prelucrează în mod direct, fără intervenţia mîinilor, putînd să capete formele şi culorile dorite de experimentator. Prezentarea cvasicinematografică face însă greu de construit textul literar, reuşind mai degrabă la nivelul unei notări concise a ideilor, într-un stil alert, dominat de o ironie uşoară.
Oracolul (1969) este volumul de debut al scriitorului în domeniul abia înfiinţatului SF românesc. Naraţiunile strînse între copertele sale se detaşează net de primele experienţe literare: dispare suflul prea liric şi tendinţa uşor melacolizantă, care lasă locul unui ton mai nervos, uneori de-a dreptul percutant (în manieră poliţistă), în tratarea unor teme considerate clasice în evoluţia genului - contactele între civilizaţii galactice, călătoria temporală, călătoria cosmică, mutantologia. În "Răsăritul lunii", un robot visător admiră spectacolele fascinante ale naturii însă nu este vorba despre o realizare cibernetică de excepţie, ci de faptul că în interiorul carcasei metalice a craniului se ascunde creierul unui om salvat în felul acesta de la moarte. În "R.U. – 707 la strîmtoare", un alt robot trăieşte şi el sentimente umane – se simte singur şi trist pe o planetă străină, unde a fost trimis în expediţie; pentru a scăpa de acest stres, îşi construieşte o lume artificială, un fel de viaţă mecanică şi organică caricaturală. "Pastila de antinevralgic" este o ironie subtilă la adresa profesiei autorului, prezentată sub forma unei glume nevinovate: arhitectura viitorului va ajunge la situaţia în care, din cauza freneziei soluţiilor radicale solicitate de cei avizaţi, orice tip de construcţie urmează să fie desfiinţat. "Vîrsta memoriei" trece de la gluma uşoară la ironia cu accente sarcastice – unui om normal i se implantează, în mod experimental, memoria absolută, în încercarea de a determina transformarea sa într-un individ genial. Dar rezultatele sînt altele decît cele aşteptate: din inerţie sau dintr-o cauză mult mai profundă, organismul uman refuză să producă genialitate pe bandă rulantă.
Himera (1979) este un volum de nuvele care punctează toate asimilările autorului în materie de tehnică narativă; dimensiunile unei nuvele îi permit autorului o desfăşurare consistentă de substanţă epică şi, în consecinţă, o evoluţie temeinică a subiectului. "Astitot", nuvela care îl inaugurează (de la "a şti tot") este o fragilă poveste de dragoste, ţesută pe scheletul unei teme SF arhicunosute - drama inventatorului de geniu, care este depăşit de propria-i creaţie, în acest caz de un creier electronic. Întîlnim tot felul de gelozii secrete, de îndoieli care rod perfid sufletul, dorinţe dezarmante şi lipsite de viitor – toate marcă a unor pasiuni abia ţinute în frîu, aşteptînd momentul în care li se va permite să se dezlănţuie. Personajul principal este paznic ecolog într-un areal geografic unde-şi duc traiul o parte din ultimele specii de animale sălbatice de pe Pămînt. Evoluţia ştiinţei permite creierului său, înarmat cu o proteză specială, să creeze un scut bioenergetic în jurul său, scut care îmblînzeşte fiarele şi îl lasă să îşi exercite misiunea fără a fi în pericol. În timpul unei vizite în capitală descoperă adresa unui fost coleg de şcoală şi, vizitîndu-l, are surpriza să constate că acesta s-a căsătorit cu idolul său din adolescenţă, frumoasa şi delicata Uklelil. Cîteva săptămîni mai tîrziu, aceasta îşi face apariţia în cabana sa, declarînd că, împreună cu soţul său, care urmează să sosească în curînd, au hotărît să-i întoarcă vizita. Dar Emnonun nu mai apare şi, în cele din urmă, trecînd peste graniţele autoimpuse, cei doi trăiesc o scurtă şi tulburătoare iubire. Astfel, eroul află că Uklelil este o femeie nefericită, căsătorită cu un soţ interesat numai de descoperirile pe care le face în domeniul roboticii, şi care, descoperind această breşă în adolescenţa ei, a profitat de ea pentru a-şi lua viaţa în propriile-i mîini. Viaţa este însă plină de surprize: Uklelil fuge şi de la el şi, în încercarea de a o redescoperi, personajul ajunge din nou în casa lui Emnonun, unde află motivul indiferenţei acestuia pentru fosta soţie - un creier electronic, denumit Astitot, menit să răspundă la orice întrebare posibilă. Creierul reuşeşte să găsească chiar şi întrebarea-test, pregătită în secret de inventator, şi să răspundă la ea, determinînd înnebunirea creatorului său. În "Isprava androidului mut", ne mutăm pe un palier complet SF: într-un viitor îndepărtat, în oraşul New-Babylon, un android semidefect, adus pe banda de revizie pentru repararea aparatului de redare sonoră, evadează din atelier, ferm hotărît să îşi înlocuiască trupul cu acela al unui om pentru a-şi căpăta independenţa. După ce o narcozează pe o reporteră de la ziarul local, realizează schimbul de creiere şi are surpriza să constate că trupul femeii, aflat în stare de paralizie, nu îl ascultă. Decesul acesteia lasă în libertate o combinaţie neaşteptată pentru rasa umană - un creier de femeie într-un trup de android. "Himera" este o nuvelă mai amplă, care aduce în prim-plan o temă la modă în deceniul al VII-lea - supravieţuirea creierului în absenţa corpului. În principiu, este vorba despre ideea de manipulare psihică. Savantul George Mureşan şi procurorul Meister încearcă să descifreze misterul unui accident rutier în urma căruia inginerul Emil Popa îşi pierduse viaţa. Încercînd realizarea unei experienţe medicale, în premieră mondială, Mureşan a prelevat creierul accidentatului, chiar în momentul trecerii acestui în moarte clinică, şi i-a asigurat un sistem cibernetic de supravieţuire, comandat de un creier electronic, cu ajutorul căruia lui Popa i s-a implementat un program ce îi asigură o existenţă virtuală extrem de asemănătoare cu cea reală. La inistenţele lui Meister, Mureşan introduce în programul existenţei virtuale o informaţie despre decesul real al lui Emil Popa, dar hibridul psihic apărut din conectarea creierului uman cu computerul refuză să îi dea crezare. Şedinţa oamenilor de ştiinţă ai spitalului, implicaţi în ineditul experiment, ia hotărîrea de a îi oferi informaţii complete himerei şi de a o lăsa să decidă dacă să-şi continue existenţa efemeră dusă pînă atunci sau îşi doreşte extincţia. Realizînd straniul şi durerosul adevăr, acesta suferă un puternic şoc, în urma căruia cei prezenţi în sală pot să vadă derularea momentului premergător accidentului care l-a adus pe Emil Popa în postura de cobai; procurorul, aflat şi el de faţă, află numele criminalului fugit de la locul faptei (însăşi fata de care era îndrăgostit în secret inginerul). Cînd rememorarea involuntară se termină, hibridul decide să-şi întrerupă existenţa şi îşi destramă ectoplasma care îl reprezenta în faţa celorlalţi. Mai mult un policier suprapus peste un schelet SF, nuvela este interesată de problemele etice ridicate de detaşarea creierului uman de corp - este persoana umană o simbioză inseparabilă dintre cele două sau personalitatea constă în altceva, o entitate ataşată creierului, care este prezentă atît timp cît acesta este capabil să-şi ducă existenţaω
"Evadarea lui Algernon" este un text construit pe ideea răspunsului literar – Gheorghe Săsărman dă o replică de o bună valoare calitativă excelentei nuvele "Flori pentru Algernon", scrisă de D. Keyes ; nuvela primeşte Premiul Eurocon, în 1980. Pe o fictivă Insulă a Bufniţei, situată nu departe de platoul continental, se desfăşoară o tragicomedie al cărei actor principal este un ziarist lipsit de har, trimis să facă un reportaj aici, tocmai în ideea de a scăpa de prezenţa sa în redacţie. Pe insulă există un laborator de inginerie genetică superdotat unde, fără ştirea celorlalţi, savanţii au reuşit să facă o descoperire accidentală - un şoarece devine brusc genial, în urma tratamentului la care a fost supus şi reuşeşte să evadeze din colivia unde-şi ducea zilele; mai mult, muşcătura sa induce gena genialităţii victimelor, ceea ce şi începe să se întîmple cu locuitorii insulei. Personaje aparent somnolente îşi scutură brusc apatia, iar personaje cunoscute drept modeste intelectual îşi descoperă ascunse talente: frizerul ia lecţii de canto, poştaşul începe să realizeze picturi de calitate, gospodinele se dedică poeziei, iar un plutonier oarecare din structura de apărare a insulei îşi descoperă aptitudini dictatoriale şi decretează starea de asediu, proclamîndu-se stăpîn absolut. Mai mult, ameninţă întreaga omenire cu trimiterea pe continent a mai multor contingente de şoareci geniali care ar putea să infesteze întreaga omenire. Naraţiunea reuşeşte să-şi dozeze exact amestecul de comic şi de gravitate, reuşind o aluzie politică fină. În “Puţin mai devreme”, asistăm la derularea unei parabole, tratată în manieră SF, însă cu instrumente din panoplia comicului grotesc: savantul fizician A.B. Sawafill, cetăţean al republicii Fillonia, expediază Ligamondiei (un fel de ONU al unei Terre sufocată de ameninţarea nucleară) un mesaj prin care ameninţă că, dacă nu se va ajunge într-un interval delimitat de timp la un tratat de dezarmare nucleară, va neutraliza, cu ajutorul unui procedeu secret, toate sistemele mondiale bazate pe radioactivitate (de la armele nucleare pînă la centralele electrice nucleare). Totul porneşte de la principiul că ştiinţa s-a coborît, în sfîrşit, din turnul de fildeş în care se autoizolase de milenii, şi doreşte să participe din plin la viaţa cetăţii; dacă un fizician a descoperit fisiunea nucleară şi, de aici, s-a ajuns la inventarea bombei atomice, Sawafill propune ca un alt fizician să reducă ameninţarea la zero. După ce trăieşte o serie de aventuri, de la mituire pînă la ameninţarea cu moartea, Sawafill este răpit în cele din urmă şi ucis de un criminal oficial; aceasta nu împiedică însă ca ameninţarea, atît de de discutată şi de contestată de politicieni şi de lumea cercetătorilor, să se transforme în realitate: onoarea ştiinţifică există şi un alt savant, cu care Sawafill se afla în contact secret, declanşează la momentul ales procedura de anihilare şi radioactivitatea de orice fel devine istorie. Deşi, pînă la un punct, registrul comic ar putea să compromită subiectul, autorul demonstrează însă că nu este cazul, găsind tonul potrivit pentru realizarea unei caricaturi a cinismului poitic.
Următorul volum, Cuadratura cercului (1975) reprezintă un nou pas înainte pe linia evoluţiei literare; există aici o adevărată experienţă a concentraţiei exprimării, o distilare a expresivităţii textului, deşi numai o parte dintre proze aparţin spaţiului SF şi, încă şi mai mult, un adevărat album de futurologie urbanistică. În "Verticity" întîlnim imaginea unui oraş-copac; în "Protopolis" oraşul-enclavă are forma unei calote sferice, în interiorul căreia populaţia trăieşte o stare de regres, involuînd fizic spre formele de început ale speciei ; în "Cosmovia" oraşul este o astronavă, care rătăceşte prin spaţiu, lipsită de memoria cu rol protector a unei istorii asumate; în "Stereopolis" oraşul este proteiform, modificîndu-şi permanent forma; în "Plutonia" avem de-a face cu o lume subterană, locuită de oameni-cîrtiţă orbi, care rătăcesc prin "cavităţile hipogee" ale unui spaţiu ce le-a devenit extrem de ostil.
Sud contra Nord (2001) reprezintă o reluare, pe un plan filozofic uşor diferit, a alegoriei satirice antitotalitare din romanul anterior, Cupa de cucută. Aici, întreaga societate românească din epoca de aur ceauşistă este văzută prin ochelari SF, o lentilă transfocînd în realitatea virtuală, iar cealaltă în ciberspaţiu. Tema fundamentală este clasica imagine a unei omeniri postholocaust, în care religiile fundamentaliste ale lumii au triumfat din nou asupra raţiunii: cu ajutorul Divinei Revoluţii au înlăturat toată ştiinţa şi tehnologia, instaurînd obscurantismul fanatic al Dogmei, prin care se anunţă zorii întunecaţi ai unui nou Ev Mediu.
Mai mult decît o operă apocaliptică, 2000 (1982), aşa cum îl arată denumirea - este un roman bine scris, care îmbină cu inteligenţă tema biblică a apocalipsei cu aceea SF a călătoriei accidentale în timp. Chiar în anul intrat în atenţia tuturor profeţilor biblici, 2000, la acceleratorul de particule nucleare "Albert Einstein" patru cercetători în domeniu (Lucas, Mathaus, Mark şi Giovanni) realizează un experiment în premieră, prin care vor să elibereze din strînsoarea lanţurilor energetice ale materiei una dintre cărămizile de bază - quarkul. Experimentul reuşeşte, dar rezultatele sînt imprevizibile, declanşînd o catastrofă de proporţii mondiale: dezintegrarea structurii materiei conduce la apariţia unei singularităţi temporale lîngă accelerator, iar aceasta generează apariţia, pe suprafaţa întregului Pămînt, a unor noduri temporale de transfer (unele fixe, altele mobile) prin care prezentul ajunge interconectat cu trecutul umanităţii. În plus, nodurile temporale lasă să treacă prin ele cutremure catastrofale, valuri tsunami, furtuni înspămîntătoare, incendii, molime ş.a.m.d., care încep să pună stăpînire pe faţa lumii şi s-o transforme iremediabil. Un cutremur de o putere greu de imaginat distruge complet bazilica San Pietro de la Vatican, omorînd zeci de mii de oameni; combinaţia dintre incendii şi furtuni ruinează marile oraşe, sălbăticind locuitorii, care se vînează între ei, se ucid şi îşi distrug locuinţele. Puţinii oameni rămaşi cu capul pe umeri încearcă să înţeleagă exact ceea ce s-a întîmplat pentru a vedea dacă nu cumva există vreo posibilitate de revenire la starea de dinaintea experimentului. Pentru aceasta trebuie mai întîi stabilit dacă situaţia prezentă este cauzată de activităţile ştiinţifice (adică dacă ştiinţa a adus omenirea în pragul colapsului social şi aproape al exterminării fizice ca specie) sau dacă totul nu este decît un preţ pe care ea trebuie să-l plătească pentru a păşi pe o altă treaptă a evoluţiei ştiinţei, care să-i facă pe oameni asemenea zeilor. Verdictul trebuie să-l dea, după un proces adevărat şi complicat, un juriu format dintr-un număr de 32 de personalităţi din domeniul ştiinţei şi filizofiei, aduse din toate epocile istoriei (începînd cu Socrate şi terminînd cu Albert Einstein). Peste acest tablou impresionant este ţesută o intrigă complicată care aduce în faţa ochilor cititorilor viaţa familiei unuia dintre cei patru cercetători, Mathaus, povestea de iubire dintre fratele acestuia, Quintus, şi Sara, fiica poliţistului David, care este trimis să păzească unul dintre cele mai importante noduri temporale apărute în apropiere de oraş şi care, în final, îi permite acestuia să folosească nodul pentru a porni într-o inutilă, dar cavalerească, cercetare a palierelor istoriei pentru a o găsi pe Sara, răpită de lîngă el de un nod temporal mobil; în acelaşi timp, asistăm la naşterea uneia dintre cele mai mari secte apocaliptice, care este pusă în mişcare prin evii trecuţi pentru a vesti tuturor oamenilor venirea Judecăţii de Apoi. Pentru că, pînă la un punct, experimentul eliberării quarck-ului se transformă într-un fel de eveniment biblic: practic, persoanele care sînt aduse în mod voluntar din istorie şi cele care ajung întîmplător în prezent formează un fel de Înviere biblică, iar filozofii şi comentatorii creştini ai Bibliei sînt puşi în situaţia de a accepta sau a respinge o astfel de ipoteză. Drept pentru care Biserica Catolică întreprinde o acţiune similară cu aceea a Fundaţiei Dourf şi aduce în prezent un conclav format din cei mai importanţi papi şi clerici celebri pentru a pune ordine în ideile religioase învălmăşite de haosul social. Deşi nu pare deloc optimist, finalul romanului aduce o undă de speranţă - juriul oamenilor de ştiinţă ajunge la concluzia că drumul ştiinţei trebuie continuat, cu corecţiile de rigoare, deoarece dincolo de hoas se văd zorii unei noi ordini materiale şi sociale, iar nodurile temporale care provoacă dezmembrarea umanităţii încep să dispară treptat. Excelenta stăpînire a tehnicii narative şi efervescenţa ideilor filozofice face din roman una dintre cele mai solide opere de SF româneşti din toate timpurile.
În 1962, primeşte Premiul Internaţional la concursul de povestiri de anticipaţie organizat în şapte ţări est-europene, iar în 1980, la Stresa, în Italia, Premiul Europa pentru cea mai bună povestire europeană a genului, decernat la Convenţia Europeană de literatură şi artă fantastică şi science-fiction EUROCON.
Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria (din 1998), secretar al ASRG (din 2001), membru al Asociaţiei Ziariştilor Români (1965-1983) şi membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Români – Vest (din 2002).
Alte opere: Cupa de cucută (1994), Farul (2000; piesă de teatru), Sud contra Nord, Deux ex machina (2004; piesă de teatru).
Adaugă comentariu