C P Ş F

Este prima publicaţie periodică de SF înfiinţată în România. S-a difuzat între 1955-1974 ca broşură de format A5, în regim de supliment al revistei Ştiinţă şi tehnică, distribuindu-se însă independent de publicaţia iniţiatoare. Apariţia Colecţiei se datorează în bună măsură diligenţelor şi insistenţelor lui Adrian Rogoz, care a profitat inspirat şi oportun de momentul concursului naţional de povestiri ştiinţifico-fantastice organizat în 1955 de revista tutelară (competiţie la care el însuşi obţinuse premiul II ex aequo cu Cristian Ghenea). Primul număr din CPSF a apărut la 1 octombrie 1955, cu povestirea Meteoritul de aur de Octavian Sava, o istorie aventuroasă localizată în Africa centrală şi ţesută în jurul unui ipotetic meteorit radioactiv, cu efecte devastatoare în ecologia locului. Broşura ce deschide seria conţine pe coperta interioară un mini-manifest redacţional semnificativ pentru intenţiile publicaţiei nou apărute. Textul nu este un program în adevăratul sens al cuvântului, ci mai curând expresia unui elan vitalist, orientat spre extraordinar şi spre gestul eroic, o invitaţie totodată la abordarea aventurilor grandioase, după model julesvernean. Asemenea calităţi exploratorii urmează să se reflecte atât în temele povestirilor agreate de publicaţie, cât şi în caracterul personajelor chemate să le susţină: nişte temerari veritabili „care, învingând mii de dificultăţi, cuceresc culmile inaccesibile, pătrund în adâncul vulcanilor, plutesc pe munţi de gheaţă sau zboară pe nave interastrale". Implicit, se indicau liniile tematice fundamentale propuse viitorilor colaboratori. Cu pretenţii minime ca obiectiv literar, Colecţia îşi limita aspiraţiile la condiţia de literatură de aventuri pentru copii, având totodată grijă să-şi înscrie, cu o anume grandilocvenţă comandată, şi dezideratul instructiv-educativ al revistei de popularizare a ştiinţei din care se desprinsese.

Prin textele ştiinţifico-fantastice puse la dispoziţia lor, cititorii ar urma, astfel, să se împărtăşească din „măreţia ideilor creatoare şi puterea gândirii umane".

Iniţial, broşurile CPSF se publică de două ori pe lună („la 1 şi 15 ale fiecărei luni"), ritm considerat la un moment dat nesatisfăcător. Cu numărul 36, datat 1 martie 1957, începe un experiment de îndesire a apariţiilor, redacţia optând pentru trei numere pe lună, probabil în perspectiva transformării Colecţiei într-un săptămânal. Experimentul nu va dura însă decât un an şi jumătate, după care Rogoz, cu numărul 95/1958, se vede nevoit să revină la ritmul bilunar. În primele broşuri regăsim câteva dintre povestirile premiate la concursul ce stimulase naşterea CPSF (Marea experienţă de Mircea Naumescu, Proxima Centauri de Mircea Brateş, Inimă de ciută a deja pomenitului cuplu A. Rogoz-C. Ghenea). Alte povestiri din concurs (Casa minunilor de I. M. Ştefan - Radu Nor, Furtuna de A. Nicolescu, Oţelul organic de A. Băltăreţu, Rapidul celor trei continente de Dem. Urmă, Glasul trecutului de Ion Hobana şi Stăpânul insectelor de Liviu Macoveanu) fuseseră deja tipărite de revista iniţiatoare în lunile premergătoare lansării suplimentului său. Dintre numele pomenite aici, doar I. M. Ştefan, cu mai multe romane publicate în serial, Ion Hobana, prin câteva povestiri proprii, dar în special cu traduceri din SF-ul clasic universal sau cu articole, şi Adrian Rogoz, bineînţeles, în calitatea sa de redactor-coordonator, autoînsărcinat cu scrierea paginilor introductive, note despre autori, comentarii asupra unor probleme specifice etc., vor mai figura între colaboratorii relativ constanţi ai publicaţiei.

O oarecare derută tematică se face simţită în primii ani de apariţie a CPSF, strategia ei laxă şi subtil asimilatoare permiţând, pe fondul unui vid al creaţiei generice româneşti, confuzii frecvente între SF şi alte genuri narative, precum romanul istoric sau cel de aventură poliţistă şi de spionaj. Astfel, printre texte cu un caracter anticipativ mai bine marcat, se publică nuvela Cuibul invaziilor de Mihail Sadoveanu (în numerele 17-18/1956) şi romanul Pe urmele zimbrului de Victor Eftimiu (37-42/1957), reconstituiri istorice lejere, cu rare şi insignifiante elemente care să fi putut justifica includerea lor sub genericul SF. Asemenea opţiuni hibride trădează însă o acută nevoie de prestigiu literar, calitate pe care redactorul Colecţiei o dorea pentru întreprinderea sa publicistică şi pentru un gen aflat la primele sale încercări de după cel de-al doilea război mondial - prin urmare, nescutit de ezitări, de dibuiri stângace în ce priveşte temele, ideile proprii, ca şi aspectul său stilistic. Acelaşi obiectiv al prestanţei obţinute prin împrumuturi forţate din domenii conexe aduce în paginile CPSF povestiri fantastice precum O pogorâre în Maelstrom de E. A. Poe (33/1957), Diavolul din clondir de R. L. Stevenson (67/1958), Făurarul de frumuseţi şi Comoara lui Peter Goldthwaite de Nathaniel Hawthorne (73/1958), sau povestiri detective clasice, din ciclul holmesian: Aventura bărbatului cu gura strâmbă şi Aventura granatului albastru de Arthur Conan Doyle (52/1957), ori pur şi simplu texte de curată analiză psihologică a unor cazuri monomaniacale, precum Jucătorul de şah de Stefan Zweig (47-48/1957). Confuzia între genuri avansează însă, din păcate, şi dincolo de sfera unor documente de nobleţe culturală, acceptând pe coordonatele anticipaţiei nişte mediocre evocări de vechi explorări geografice, precum Indienii de Vitali Trenev (6/1955 şi 7/1956), improvizaţii pe teme de spionaj, ca Duelul mut de D. Szilágyi şi Mircea Cârloanţă (44-46/1957), sau romanul sportiv de competiţie ciclistă Misterele unei curse de A. Donáth, Gy. Fáskerthy şi A. Haas (68-72/1958). Pe măsură ce Colecţia îşi câştigă noi colaboratori şi se maturizează, asemenea erori de opţiune transgenerică se vor rări, lăsând locul unei anticipaţii mai bine constituite între graniţele proprii. Nu putem vorbi, totuşi, de o totală abandonare a criteriului interesat-asimilator, pe care Rogoz avea să-l mai aplice din când în când - cu bune intenţii pentru gen şi, în fond, fără efecte dezastruoase în ce priveşte statutul normal al textelor „recuperate" - şi altor scriitori care au atins momente de glorie în literatura universală. Axolotlul lui Julio Cortázar se publică în numărul dublu 259-260/1965, Un cavaler desăvârşit de Jerome K. Jerome în 287/1966, Funes sau omul cu memoria perfectă de Jorge Luís Borges în 345/1969, Un biet moşneag cu aripi uriaşe de Gabriel García Márquez în 371/1970. Până şi traducerea unui roman de fantastic terorizant ca Păsările de Daphne du Maurier va găsi spaţiu de desfăşurare în paginile Colecţiei (384-385/1970), la fel ca textul clasic al lui R. L. Stevenson, Straniul caz al doctorului Jeckyll şi al lui Mister Hyde, chemat de asemenea să sporească prestigiul ideii de SF chiar şi în această fază relativ avansată din viaţa CPSF (375-378/1970).

Nevoia de modele s-a exprimat, încă de la începuturile Colecţiei, şi printr-o pronunţată orientare redacţională spre ştiinţifico-fantasticul produs de sovietici. Adrian Rogoz, care traducea el însuşi din limba rusă (sub pseudonimul anagramatic Dorin A. Groza), era încă marcat de debutul său proletcultist în teatru cu piesa Martin Rogers descoperă America (1952, în colaborare cu C. Constantin), lucrare încununată cu Premiul de Stat mai curând pentru oportunism politic decât pentru virtuţi de ordin literar. Pe atunci, „lumina venea de la Răsărit" nu numai pentru un Sadoveanu dispus la însemnate concesii morale cerute de regimul comunist, ci şi pentru tânărul reconvertit de la poezia de inspiraţie barbiană la obiectivele ideologice promovate oficial în anii '50. Cultivarea prioritară a traducerilor din anticipaţia sovietică a fost cu adevărat una dintre coordonatele CPSF. Faptul în sine nu poate fi condamnat, câtă vreme interesul redactorului nu s-a menţinut constant la nivelul unor texte propagandistice precum Sfârşitul oraşului subteran de I. Kalniţki (numerele 28-33/1956-57), evoluând destul de repede spre autori sovietici de valoare. Broşurile 50-65/1957 publicau deja celebrul roman al lui Ivan A. Efremov, Nebuloasa din Andromeda, cu un succes de public asigurat şi la noi, la fel ca în alte spaţii culturale unde s-a tradus. Au urmat, de acelaşi autor, nuvela Cor Serpentis (113-114/1959), precum şi o avalanşă de povestiri ale unor scriitori sovietici din generaţii mai noi, precum Arkadi şi Boris Strugaţki (87/1958, 112/1959, 138/1960, 220/1964), Valentina Juravliova (99/1959, 112/1959, 123/1960, 252/1965), V. S. Saparin (129/1960, 284/1966), Vladimir Nemţov (132/1960), Gleb Anfilov (135/1960), Mihail Nemcenko (151/1961, 183/1962), Iuri Safronov (157/1961, 183/1963), Gheorghi Gurevici (156-157/1961), Boris Fradkin (cu romanul Prizonierii beznei de foc, 159-164/1961), Igor Zabelin (169-170/1961), Aleksandr Kazanţev (cu povestiri pe tema vecinilor noştri marţieni, în numerele 180-181/1962), Ilia Varşavski (182/1962, 353/1969, 362/1969, 374/1970), Ghenadi Gor (400-401/1971). Pe lângă aceştia, doi par să fi fost o veritabilă slăbiciune a redactorului: Anatoli Dneprov, pe care îl vom regăsi adesea cu mici cicluri de povestiri, începând din 1959 (nr. 99, cu lucrarea Crabii mişună pe insulă), urmat de numerele 141, 147-148/1960 (în ultimele citate apar Ecuaţiile lui Maxwell şi Mela), apoi 171-173/1962, 190/1962, 197/1963 şi, în fine, Igor Rosohovatski (numerele 165/1961, 184/1962, 219/1964, 283-284/1966, 316/1968, 336/1968, şi 457-461/1973, unde se publică romanul Noaptea planctonului).

Deschiderile spre SF-ul scris pe alte coordonate geografice se fac la început cu timiditate şi, după toate probabilităţile, tot pe filieră sovietică. Numărul 82/1958 prezintă două povestiri americane, ale căror autori sunt grafiaţi incorect: Philip C. Dick (în loc de Philip K. Dick) şi Robert Heinlyne (pentru Robert A. Heinlein), ceea ce indică o adaptare aproximată prin deducţie a numelor în transliterarea lor cu alfabet latin, pornind de la traduceri făcute iniţial în limba rusă. Urmează, de altfel, o lungă pauză până la următoarele texte traduse din SF-ul anglo-saxon contemporan. O reconectare la autorii americani are loc abia în vara anului 1965, prin publicarea unui text mai puţin semnificativ de Ray Bradbury (Ucigaşul), e adevărat, în contextul unui număr dublu cu caracter aniversar pentru CPSF (255-256). Englezii Arthur C. Clarke şi John Brunner trec fără urme importante prin paginile Colecţiei, primul dintre ei prezent în numărul 295/1967 cu Santinela, scurt fragment din 2001. O odisee spaţială. Abia spre sfârşitul anului 1968 mai apar două povestiri de Clifford D. Simak, A fost odată pe Mercur şi Poarta care duce dincolo, însoţite de cuvenita prezentare a autorului (broşurile 333-335). Mai există, apoi, o ultimă tentativă notabilă în direcţia amintită: publicarea nuvelei Patrula timpului în numerele 343-345/1969, împreună cu articolul introductiv al lui Rogoz, Poul Anderson, maestru al periplului temporal. Comparând reprezentarea celor două largi arii importante ale SF-ului mondial, sovietică şi anglo-saxonă, e limpede că CPSF rămâne cu mari şi neplătite datorii faţă de aceasta din urmă.

Strategia redacţională este însă mai coerentă în ce priveşte SF-ul european, pe care încearcă să-l cuprindă cu mai multă înţelegere, în variatele sale experienţe naţionale, ajungând în cele din urmă să-l prezinte chiar şi în numere tematice rezervate câtorva ţări. Pentru debutul unei asemenea politici redacţionale a fost însă nevoie de momentul 1962, reprezentat de cel de-al doilea concurs naţional de SF, devenit concurs internaţional în faza sa superioară, când lucrările premiate din ţările socialiste participante apar, prin consens, şi în publicaţiile specializate ale acestor ţări. În consecinţă, Colecţia îşi familiarizează cititorii cu numele polonezilor I. Bialeţki (203/1963) şi Konrad Fialkowski, acesta din urmă participant la concurs sub pseudonimul Kor Bit (nr. 187/1962), dar publicat şi ulterior cu numele adevărat (420/1971, sau în numerele 431-432/1972, cu povestirea Biohazardul). De asemenea, apar bulgarii Dimităr Peev (186/1962), Ivan Vâlcev (198/1963) şi Dimităr Janakiev (220/1964), cehii Vaclav Kajdos (194/1962) şi Jan Vinar (197/1963), est-germanii Karl Böhm şi R. O. Weidlich (204 şi, respectiv, 205/1963), ungurul János Tóth (206/1963). Pe calea deschisă de aceştia, vor pătrunde ulterior în CPSF şi alţi autori din ţările reprezentate de ei, bunăoară György Kulin şi Zoltán Fábián din Ungaria (numerele 263/1965 până la 268/1966), care se amuză la un moment dat să-şi semneze romanul Planeta contradicţiilor cu pseudonimele angloforme Q. G. Lyn şi A. F. Bian (368-371/1970). Aria SF-ului european se extinde treptat spre vest, incluzând autori francofoni precum elveţianul Pierre Versins, enciclopedistul pe care îl cunoaştem mai bine sub acest aspect exegetic al carierei sale, prezent în Colecţie cu câteva schiţe literare (273/1966), francezii Michel Demuth (cu nuvela Cursa păsării Bum-Bum) şi Nathalie Ch. Henneberg (în dosarul „francez" din numerele 364-365/1970), urmaţi la scurtă distanţă de Gérard Klein, cu Îmblânzitorul de centipezi (373-374/1970). „Dosarul italian" îşi face şi el loc în numerele 397-399/1971, incluzându-i pe Lino Aldani, Sandro Sandrelli, Pierfrancesco Prosperi, Giulio Raiola şi, în calitate de ghid în domeniu, criticul Gianfranco De Turris, cel care, în colaborare cu Ion Hobana, avea deja în lucru la Editura Albatros din Bucureşti volumul Fantascienza (1972). Dintre polonezi, Colecţia îi dă importanţa cuvenită lui Stanislaw Lem, mai întâi prin publicarea unor povestiri din seria Ciberiadei (Cei trei electrocavaleri în 259-260/1965, Istoria calculatorului numeric care a luptat împotriva balaurului în 286/1966, urmate la distanţă de A cincea expediţie A sau consultarea lui Trurl în 388/1971), dar mai ales prin traducerea romanului Solaris (311-316/1967), scriere devenită şi pentru anticipaţia noastră o carte-eveniment.
Capabil de umor şi sensibil la sunetul exotic al numelor, Adrian Rogoz a publicat în CPSF şi autori formaţi în ariile extreme ale SF-ului, precum japonezii Abé Kobo şi mai puţin cunoscutul Shinichi Hoshi, birmanezul Maun Sein Kyin, sau franco-iranianul Fereydun Hoveida. La un moment dat a încercat chiar să prezinte un „dosar brazilian" al SF-ului, dar nici numele (Zora Seljan, Leon Eliachar), nici textele cuprinse în el nu s-au impus atenţiei. În ansamblul Colecţiei, iniţiative de felul acesta rămân marginale, mici puncte de sprijin pentru ideea că SF-ul reprezintă cu adevărat un fenomen mondial, cu extindere până şi în zonele cele mai imprevizibile ale geografiei. Dar reperele esenţiale pe care se sprijină CPSF sunt cele oferite de anticipaţia clasică. Din loc în loc, în special în secvenţe „nodale" ale cronologiei publicaţiei, la cifre susceptibile să constituie prilejuri aniversare, Rogoz plantează faruri durabile, zidite de maeştri. În jurul acestor modele fundamentale este invitată anticipaţia noastră să-şi dezvolte concentric eforturile. Astfel, numerele 100-104/1959 conţin romanul lui Jules Verne Insula cu elice, broşura 150/1961 prezintă nuvela aceluiaşi, În secolul XXIX. O zi din viaţa unui ziarist american în anul 2889, iar numerele 200-205/1963 publică un alt roman julesvernean, Cele cinci sute de milioane ale begumei, toate aceste scrieri traduse şi comentate de Ion Hobana. Un „Omagiu lui Edgar Allan Poe" marchează numărul 250/1965, incluzând Mellonta tauta şi mai multe poeme (după ce Nemaipomenita întâmplare a unui anume Hans Pfaal apăruse deja în nr. 125, din februarie 1960). Broşurile 349-352/1969 se plasează sub stindardul unui alt clasic al anticipaţiei francofone, J.-H. Rosny-aîné, cu Uimitoarea călătorie a lui Hareton Ironcastle, autor deja prezentat cititorilor prin fascinanta povestire Xipehuzii (243/1965). În mod oarecum surprinzător, H. G. Wells nu figurează între reperele de bază ale Colecţiei: i se publică doar o singură povestire şi un fragment din Înfăţişarea viitorului (289/1966). „Englezul neliniştit", a cărui monografie Hobana o prefigura încă de pe atunci, era lăsat, se pare, în seama Editurii Tineretului, care i-a şi publicat între 1962-1965 cele patru volume de Opere alese, cuprinzând romane şi povestiri.
Pornind aproape de la zero cu SF-ul românesc al epocii, Adrian Rogoz a fost nevoit să inventeze o strategie capabilă să-l formeze şi să-l dezvolte. Dincolo de „politica modelelor", detaliată în rândurile de mai sus, această strategie presupunea două direcţii distincte de acţiune redacţională. Prima, şi cea mai la îndemână, viza „racolarea" pentru idealul SF a scriitorilor deja existenţi, dar cu activitate creatoare manifestată în alte genuri de literatură. Pentru a-şi lărgi continuu cercul colaboratorilor, iniţiativele prozelitiste ale redactorului CPSF sunt notorii, iar rezultatul ostenelilor sale nedescurajate şi în cele din urmă triumfătoare se va vedea, acumulat treptat în paginile broşurilor. Sergiu Fărcăşan, ziarist şi dramaturg, acceptă să scrie pentru Colecţie două dintre romanele sale, O iubire în anul 41.042 (83-86/1958) şi Secretul inginerului Muşat (108-111/1959). E adevărat că, spre a evita eventuale situaţii jenante, foloseşte iniţial un pseudonim, la care în ediţiile de format carte ale primului roman amintit va renunţa. Ion Marin Sadoveanu, autor de proză realistă şi cu subiecte istorice, publică povestirea Sistemul celor 24 de sori (115/1959). Alt ziarist şi reporter, Victor Bârlădeanu, scrie piesa de teatru SF Drum bun, scumpul nostru astronaut! (136-137/1960). Poetul Mihu Dragomir semnează în CPSF una dintre „povestirile sale deocamdată fantastice", Pe lungimea de undă a Cosmosului (158/1961), urmată de mai multe alte colaborări, inclusiv cu versuri pe temă anticipativă, până la moartea sa prematură din 1964. Alt poet destul de activ în epocă, Alexandru Andriţoiu, publică o nuvelă pe subiect faustic, Elixirul tinereţii (222-223/1964), pe care ulterior o va ecraniza. În 1964 îşi începe colaborarea la CPSF şi Vladimir Colin, cu povestirile Cetatea morţilor şi Broasca (broşurile 221, respectiv 227), urmat de poetul Horia Aramă, cu povestirea Omul care are timp (233/1964). Criticul şi istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu pătrunde în paginile Colecţiei cu însemnări critice (255-256/1965), pentru ca apoi să publice mai multe povestiri propriu-zise: Un capitol de istorie literară (269/1966), Ceilalţi (282/166) etc. Alţi critici, Constantin Cubleşan şi Voicu Bugariu, debutează ca autori SF cu povestirile Săgeţile Dianei (254/1965), primul, şi Recital de balet vechi (276/1966), cel din urmă. Poetul Miron Scorobete scrie pentru Colecţie povestirea Masca (276/1966), iar George Suru un ciclu de schiţe lirice cu motive SF (322/1968). Dramaturgul Dorel Dorian îşi publică din seria de SF detectiv Sfârşitul marelui oracol (348/1969), pe când doi prozatori timişoreni cu începuturile literare în „main stream" virează şi ei spre anticipaţie: Mircea Şerbănescu cu Uluitoarea transmigraţie (301/1967), Laurenţiu Cerneţ cu Aparatul de visat frumos (346-347/1969). Un număr de scriitori pentru copii, între care Viorica Huber-Rogoz, Mircea Sântimbreanu, Ioana Petrescu, Ştefan Tita şi Eduard Jurist vor fi la rândul lor câştigaţi de resursele genului, publicând în Colecţie primele proze science-fiction proprii.

Cea de-a doua direcţie a strategiei lui Adrian Rogoz viza formarea unui corp de colaboratori pe terenul specific SF-ului, autori care să nu mai trebuiască „reconvertiţi" din spaţiul tradiţional al literaturii generale. În primii ani ai publicaţiei, unii dintre ei puteau fi specialişti în diferite domenii ale ştiinţei, precum fizicianul Mircea Naumescu sau medicul Leonid Petrescu, persoane interesate şi de popularizarea accesibilă a profesiilor lor - dovadă articolele pe care le scriau în aceeaşi perioadă pentru revista Ştiinţă şi tehnică. Prezenţa lor în CPSF s-a dovedit însă cu totul efemeră, şi la fel s-a întâmplat cu alţi câţiva autori ale căror texte păruseră iniţial promiţătoare: Mircea Şerban cu Ghidul din Lună (15-16/1956), Mircea Brateş cu nuvela Astrida (25-27/1956), Maya Niculescu, semnatara povestirii Prizonieri printre giganţi (56-57/1957). Medicul Cristian Ghenea dispare complet din orizontul anticipaţiei după ce semnase împreună cu redactorul Colecţiei romanul Uraniu, ambiţios, dar eşuat sub aspect literar (8-14/1956). Cercetător al istoriei creaţiei tehnico-ştiinţifice româneşti, I. M. Ştefan şi-l asociază pe Max Solomon la redactarea altui roman cu premise promiţătoare şi finalizare deficitară, Sahariana (21-24/1956). Fizicianul Ion Mânzatu debutează şi el zgomotos cu Paradoxala aventură (90-94/1958), dar, la fel ca Horia Matei, cu Pasărea de piatră (116-119/1959) şi Turneul de primăvară (142-146/1960), în lipsa unei veritabile înzestrări literare, abandonează, nu înainte de a mai da câteva povestiri fără strălucire. Dan Lăzărescu, Galia Gruder, Cecilia Dudu, Dumitru Todericiu, Grigore Davidescu, Ovidiu Râureanu, Ovidiu Şurianu, Paul Diaconescu, Camil Baciu şi alţii trec, apoi, cu traiectorii scurte pe firmamentul anticipaţiei româneşti în intervalul 1960-1964, lăsând urme efemere în paginile unei publicaţii ce începea deja să-şi propună exigenţe superioare celor din faza începuturilor sale tehnicist-utopice. Porniţi şi ei, cu romanul Constelaţia din ape (174-179/1962) de la nivelul în general scăzut din SF-ul nostru de până atunci, Romulus Bărbulescu şi George Anania vor fi unii dintre puţinii capabili de o remarcabilă autoperfecţionare, de profesionalizare în fond, între autorii produşi de CPSF pe teren propriu, în primul său deceniu de la lansare. Cele mai bune dintre romanele lor ulterioare nu se vor mai publica însă în paginile Colecţiei, ci direct în edituri.

Semnele unei schimbări apar în anul 1962, odată cu amintitul concurs internaţional. Invazia de nume străine, autori reprezentând SF-ul momentului din ţările socialiste, n-a fost singurul aspect notabil. Broşurile Colecţiei se vor umple, bineînţeles, cu scrierile lor remarcate de juriu, dar şi cu ale autorilor noştri ajunşi în această situaţie: Radu Nor, Camil Baciu, C. Ghenea, Horia Matei, D. Todericiu, I. M. Ştefan, Dinu Moroianu, L. Macoveanu, Grigore Davidescu, Ovidiu Şurianu, Ion Mânzatu, Ion Hobana, Sorin Stănescu, Gheorghe Săsărman, ba chiar şi autori iviţi pe neaşteptate în perimetrul anticipaţiei cu un asemenea prilej competiţional, precum ziaristul Nicolae Minei şi poetul Romulus Vulpescu. Mulţi dintre cei ieşiţi în arenă reprezentau deja trecutul pe cale de istoricizare al genului, iar prezenţa lor în competiţie părea mai degrabă o ambiţie aproape disperată de a reconfirma o poziţie din ce în ce mai ameninţată de nesiguranţă. Chiar dacă unii dintre ei (I. M. Ştefan, D. Todericiu, Liviu Macoveanu, Davidescu şi Minei) au primit menţiuni de consolare la faza naţională a concursului, iar Baciu, Nor şi Mânzatu au ajuns pe diferite trepte de premiere, destinul lor e jucat, obligându-i să se retragă. O povestire de rezistenţă a lui Hobana, Cea mai bună dintre lumi, a obţinut unul dintre premiile II, iar premiile internaţionale s-au atribuit lui Gheorghe Săsărman, pentru povestirea Cătălina, şi Sorin Stănescu, pentru Lumini în adâncuri. Publicând toată această serie de texte, Colecţia îşi lua practic adio de la unii dintre cei ce o alimentaseră cu lucrări în anii precedenţi, dar, în mod surprinzător, şi de la un norocos câştigător al premiului I, întrucât medicul Sorin Stănescu n-avea să confirme speranţele investite în el de jocul întâmplării. Săsărman, în schimb, anunţa în mod credibil intrarea în scenă a unei noi generaţii de autori, capabili de profesionalizare rapidă şi chiar dispuşi să ţină pasul cu profesioniştii veniţi din diverse zone ale literaturii generale. Configuraţia ultimilor ani din evoluţia CPSF avea să fie totalmente schimbată faţă de cea a anilor anteriori şi chiar faţă de cea pe care o fixează o panoramă parţial festivă, parţial de bilanţ necesar, aşa cum o vedem figurată la capătul unui deceniu de existenţă şi activitate a publicaţiei.

În vara anului 1965, Rogoz începe să tipărească, unul după altul, patru numere duble cu caracter aniversar (255-256, 257-258, 259-260 şi 261-262). Sumarul lor oglindeşte, în mic, întreaga Colecţie de până atunci, cu principalele sale obiective şi linii de evoluţie. Descoperim între acestea mai vechea străduinţă a redactorului de a „recupera" pentru SF tot ce are, în literatura generală (română sau străină), un sunet comparabil cu cele emise de genul nostru, o idee pe care ne-o recunoaştem, o viziune orientată spre spaţiile extraterestre sau spre viitor. Poezii din Tudor Arghezi şi Victor Eftimiu, din Cicerone Teodorescu (Icarii înving), Nina Cassian (Trei ore în Cosmos) şi Mihu Dragomir (Inelul lui Saturn), vechi pagini de proză semnate de I. C. Vissarion, Felix Aderca, Oscar Lemnaru, A. Conan Doyle, Karel Čapek (actul III din piesa R.U.R.), până şi din Hans Christian Andersen (schiţa intitulată Peste mii de ani), scurte povestiri din Julio Cortázar, Dino Buzzati şi Stanislaw Lem, alături de fragmentele din Poe şi Jules Verne plasate sub titlul Ştafeta titanilor - toate aceste materiale se străduiesc să răspundă în continuare nevoii de blazoane a genului, ca şi cum eforturile „arheologice" de până atunci n-ar fi putut epuiza nici problema onorabilităţii râvnite, nici domeniul „săpăturilor". Colaboratorii români invitaţi să ilustreze momentul sunt, în mare măsură, scriitori convertiţi la SF (Vladimir Colin, Dorel Dorian, Viorica Huber, Horia Aramă, Sergiu Fărcăşan, Mioara Cremene, Victor Kernbach, Ion Hobana, Horia Lovinescu, Ovid S. Crohmălniceanu), mulţi dintre ei cu o operă deja temeinic constituită în teritoriul de adopţie. Bineînţeles, într-un plan secund figurează şi autori formaţi în „ograda proprie" (Max Solomon, Leonid Petrescu, Radu Nor, I. M. Ştefan, Horia Matei, Galia Gruder, Ovidiu Şurianu), fără ca antologatorul să aibă presentimentul că prezintă astfel o fotografie de grup pe cale de a se estompa complet. Dintre cei proaspăt lansaţi de Colecţie, figurează aici trei: Gheorghe Săsărman, Mircea Opriţă şi Sorin Stănescu, ceea ce, de la distanţă, ar putea să pară puţin ca investiţie redacţională în viitor. În contextul epocii, proporţiile intră însă sub un aer de normalitate: o nouă generaţie abia începea să se constituie. Rândurile ei urmau să se îngroaşe începând din 1966, când pătrund energic în arenă Voicu Bugariu, Constantin Cubleşan, Tudor Negoiţă şi o mulţime de nume noi, unele mai durabil, altele mai puţin cramponate de domeniul SF.

Pe fondul acesta dinamic şi, totodată, deschis schimbărilor, începe să se organizeze o mişcare SF, cu caracter cenaclier. Redacţia CPSF a fost mereu sensibilă la ecourile publicaţiei printre cititorii săi, consemnând reportericeşte discuţiile, sugestiile şi aprecierile formulate în mediile şcolare, ulterior şi în cele universitare, unde interesul pentru anticipaţie îşi făcea loc în mod prioritar. Numeroase scrisori de-ale cititorilor se publică în finalul broşurilor, pe paginile rămase libere după tehnoredactarea lucrărilor SF programate. Încurajând sistematic un asemenea contact dialogat cu cititorii, Adrian Rogoz se vedea tot mai aproape de o etapă superioară a idealului său formator şi prozelitist, cenaclurile putând să preia asupra lor parte din sarcinile asumate până atunci de redactor în relaţia sa directă cu textele debutanţilor. Mediile universitare începeau să-şi deschidă şcoli proprii de ucenicie literară, iar soluţia n-avea să fie ratată nici pe terenul mai specializat al anticipaţiei, cu destui tineri interesaţi de gen şi, în consecinţă, dispuşi să-l cultive. Broşura cu nr. 354 anunţă deja, în august 1969, inaugurarea recentă a primului cenaclu SF de amatori din România. Din când în când, Daniel Cocoru comentează şedinţele acestui cerc de creaţie într-un Jurnal de bord, de asemenea publicat de Colecţie. Mircea Şerbănescu prezintă, în Start spre stele (384/1970), cenaclul „H. G. Wells" de la Timişoara, apărut şi el aproape simultan cu cel bucureştean. Craiova nu se lasă mai prejos, venind tare din urmă. Rogoz, care nu şi-a uitat campaniile de deplasări „în teritoriu", vizitează prompt noile focare de manifestări SF, cunoscând nemijlocit aceste iniţiative dispuse ex-centric faţă de capitală, şi hotărăşte să le acorde sprijin. Sub genericul Insomnii timişorene, el publică în Colecţie lucrări ale cenacliştilor de la „H. G. Wells" (broşura 396/1971). În deschiderea listei, semnează cei doi autori cu experienţă, prezenţi deja de multă vreme în CPSF, Şerbănescu şi Laurenţiu Cerneţ, urmaţi însă imediat de debutanţi ca Doru Treta, Cornel Stanciu, Marcel Luca şi Lucian Ionică, mezinul echipei, încă elev de liceu la apariţia povestirii sale Focul. Cenaclul „Henri Coandă" din Craiova va fi prezentat în două numere succesive (421-422/1971), redactorul Colecţiei anunţându-l zgomotos ca pe Un puternic team SF în lumina reflectoarelor. Publică acum Titus Filipaş, Alexandru Mironov, Mihai Popescu, Ştefan Nicolici, Radu Honga (prezent în ambele numere) şi Andrei Vidraru, însă trebuie spus că Mironov debutase deja cu câteva săptămâni mai înainte, prin schiţele Performanţă ciudată şi Prea devreme. Deşi situaţi mai aproape în spaţiu decât ceilalţi cenaclişti, Rogoz le rezervă celor de la „Solaris" o prezenţă specială abia doi ani mai târziu. Sub exclamaţia În sfârşit, „solarisienii", îi găsim în broşurile 453-455/1973 pe Mihu Antin, Andreia Sighişanu, Pavel Cosmin, Gabriel Manolescu, Eugen Moraru, unii cu câte trei-patru schiţe, ceea ce trădează dorinţa redactorului de a le acorda o bună şansă încă de la început.
Multe dintre numele pomenite vor figura de acum înainte şi în alte numere din CPSF, producând în segmentul colaboratorilor acea schimbare, acea întinerire de care am mai pomenit. Deocamdată nu se poate vorbi şi de o erupţie valorică, cenaclurile prezentându-se în pagina tipărită cu lucrări criticate amiabil şi sprijinite colegial, în mici „dări de seamă" pline de menajamente, de felul celor semnate de Mironov şi chiar de oameni cu mai vastă experienţă literară, ca Mircea Şerbănescu. Până şi pentru Adrian Rogoz, acest început de organizare administrativă, cu stimulentul său presupus de publicarea relativ comodă, fie în Colecţia din capitală, fie în diverse soluţii editoriale găsite pe plan local, promovarea nediscriminată era mai importantă, în acel moment, decât şcoala dură a scrisului. Încep, de altfel, să apară fanzinele, ca nişte ouă de aur produse cu dificultate, în ciuda multor frâne manipulate de prudenţa politică a unor factori de decizie ignoranţi, dar şi sprijinite cu inteligenţă de administratori „sufletişti" ai caselor de cultură. Primul dintre ele, Solaris, produs artizanal în 100 de exemplare, este o iniţiativă a studenţilor bucureşteni şi rămâne multă vreme o prezenţă aproape secretă - prin raritatea tirajului - şi imposibil de a fi continuată cu o necesară periodicitate. Timişorenii de la „H. G. Wells" vor fi ceva mai norocoşi, reuşind să-şi deschidă poarta spre fanzinele tipărite (în cazul lor, Paradox), ba chiar şi spre prima antologie de texte cenacliere produse sub elanul începuturilor cenacliere. Tot Şerbănescu, în calitate de preşedinte al cenaclului amintit, prezintă în CPSF (431/1972) această culegere intitulată, în modestia dovedită de iniţiatori, cât se poate de simplu: Povestiri ştiinţifico-fantastice.
De pe paliere diversificate şi dinspre coordonate geografice distincte, viaţa cenaclieră va fi de-acum urmărită aproape competiţional, cu o anume gelozie sensibilă la priorităţi, la calitatea realizărilor tehnice, a publicaţiilor proprii, a reuniunilor publice pe care cenaclurile încep să le organizeze pe întrecute. Şi aceste iniţiative scăpate, în fond, de sub mâna organizatoare a redactorului CPSF vor fi prezentate în paginile publicaţiei sale. Daniel Cocoru raportează despre Prima conferinţă a cenaclurilor SF din România (420/1972), iar Dionisie Crişan (Sorin Sighişanu) are în vedere, la un singur an distanţă, cea de-a treia conferinţă pe ţară a cenaclurilor, în articolul intitulat cam propagandistic Timişoara '73, un puternic avânt al mişcării literare SF (445/1973).

Tinerii se mişcă repede, iar viitorul va aduce curând grupări noi în mediile studenţeşti, la Iaşi, Cluj, Târgovişte, Ploieşti, Brăila, ca şi pe lângă unele universităţi tehnice şi instituţii culturale din Bucureşti. Mişcarea nu este totuşi atât de dinamică încât toate acestea să fi putut apărea înainte de desfiinţarea CPSF, moment care, fără să poată fi anticipat de cineva, era deja foarte aproape. Noile cenacluri studenţeşti aveau să se înfiinţeze fără ca autorii grupaţi în ele să se mai bucure de sprijinul moral şi editorial al lui Adrian Rogoz. Şi nu numai cenacluri studenţeşti. Ca în visele cele mai frumoase ale redactorului Colecţiei, amatorii anticipaţiei începeau să se recruteze dintre liceeni, tineri funcţionari, tehnicieni de mină (dovadă cenaclul „Miner Club 2001") sau din alte medii surprinzătoare, precum şcolile generale săteşti.
Alertaţi întrucâtva de năvala forţelor amatoare, profesioniştii atraşi treptat spre CPSF s-au văzut în situaţia de a se organiza şi ei, în jurul unor obiective mai exigente şi mai pronunţat marcate literar. A apărut astfel Cenaclul Marţienilor, cu funcţionare la Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu" din Bucureşti, clădirea ce dă adăpost Uniunii Scriitorilor din România. Numele grupării speculează cu umor în jurul datei de marţi, ultima din lună, când erau organizate şedinţele, dar făcând apel, prin sonorităţi aluzive, şi la caracterul cosmic al unei părţi importante din tematica abordată în epocă şi de SF-ul profesionist. Colecţia mai apucă să prezinte iniţiativa scriitorilor în materialul intitulat „Cenaclul marţienilor" pe rampa de lansare (437/1973). E vorba, de fapt, de o re-lansare, întrucât un avatar anterior al ideii eşuase. În noua formulă organizatorică, având un „birou de conducere" alcătuit din Vladimir Colin (preşedinte) şi Romulus Bărbulescu, Sergiu Fărcăşan, Adrian Rogoz (membri), gruparea îşi propunea o activitate mai durabilă, care să determine „stimularea saltului calitativ al anticipaţiei româneşti".

Cenaclul Marţienilor premerge cu câteva săptămâni o iniţiativă de exigenţă redacţională care a fost cel de-al treilea concurs naţional de literatură ştiinţifico-fantastică. Desfăşurată în vara anului 1973, competiţia a filtrat spre locurile superioare textele unor autori care aveau să se dovedească în scurt timp nişte veritabili profesionişti ai scrisului, cu lucrări tipărite şi în SF, şi în domeniul mai larg al literaturii generale. Astfel, premiul doi a fost obţinut de povestirea O sută de ani de Dragomir Horomnea, prima distincţie din concurs revenind lui Mircea Opriţă, cu povestirile O falie în timp şi Figurine de ceară. Prin calităţile lor literare, erau în mod precis modele stimulatoare pentru începătorii din cenaclurile de amatori. Din păcate, CPSF avea să dispară tocmai când îşi atingea obiectivul strategic al unui exigent SF naţional, creând totodată şi o mişcare de amatori coerentă, cu tineri ce puteau să se profesionalizeze în perspectiva anilor următori. Unii dintre ei chiar au fructificat această şansă, dar nu pe filiera publicaţiei lui Adrian Rogoz.

Mai există câteva aspecte susceptibile de comentariu. Faţă de suratele ei mai norocoase, revistele pulp din spaţiul anglo-saxon, Colecţia nu şi-a putut construi, ca instrument de operare frecventă şi eficientă, şi un compartiment de critică a genului. Recenzii se publică rar, guvernate mai mult de pura întâmplare decât într-o desfăşurare semnificativă. Mai ales în primii ani de apariţie a CPSF, calitatea acestor texte e îndoielnică, ele lăsând impresia unor materiale adulatoare şi de reclamă promoţională, chiar şi atunci când vizează cărţi slabe ale unor scriitori consacraţi. Câteva momente mai bine individualizate se pot totuşi repera în timp. Pe parcursul anului 1967, Vladimir Colin a purtat constant o serie de „dialoguri literar-galactice", concepute larg eseistic, cvasi-literar, dar luând în discuţie şi un număr de cărţi atunci apărute, sau probleme specifice precum interferenţa cu fantasticul şi iconografia anticipaţiei. Deşi unele opinii au reuşit să intre în coliziune cu cele ale redactorului Colecţiei, tot nu se poate afirma că paginile comentariilor respective servesc un obiectiv critic manifest. Sub genericul Pulsul nostru actual, cuplul Anania-Bărbulescu, stabilit vremelnic în anagrama Ana Barbara Rebegea, a încercat să reia în 1974 o asemenea iniţiativă critică, poate mai bine adaptată la subiecte, dar lucrul se întâmpla deja prea târziu pentru a se ajunge la un rezultat notabil. Unele articole cu caracter teoretic au mai fost publicate sporadic, de pildă Despre extraordinar, insolit, bizar, enigmatic, fantastic şi absurd de Ovidiu Râureanu, însă titlul amintit e mult prea pompos pentru o recenzie, iar distincţiile între categoriile enunţate se fac rigid şi pedant.

Mult mai bine reprezentat în sumarul Colecţiei este domeniul popularizării unor subiecte ştiinţifice, de felul celor ce puteau să satisfacă şi profilul revistei Ştiinţă şi tehnică. Există în acest sens câteva cicluri mai ambiţioase: De la Icar la cuceritorii Lunii de Florin Zăgănescu, Ipoteze extraordinare de Bogdan I. Paşa, În pragul mileniului III de Virgil Ioanid, Modelarea mileniului III de Liciniu Ioan Ciplea, chiar Cronică (en passant fantastică) a şahului de Emanuel Reicher, subiect neagreat de toţi cititorii, dar scump lui Adrian Rogoz. Apar şi articole pe teme înrudite cu speculaţiile din unele povestiri, precum OZN - una dintre cele mai fascinante enigme ale lumii, subiect de senzaţie, plasat însă sub condeiul de autoritate al colonelului inginer Dumitru Andreescu. Multe materiale servesc ideea de almanah şi arată o deschidere a publicaţiei spre lectura lejeră, amuzantă, cu caracter anecdotic. Pe lângă anecdote cu oameni de ştiinţă, unele numere publică şi caricaturi inspirate din clişeul explorărilor spaţiale sau dintr-un posibil conflict al omului cu obiectele tehnicii sale viitoare.
În ce priveşte ilustraţia copertelor purtate de aceste broşuri, câteva nume sunt realmente notabile. Mai întâi, Dumitru Ionescu, omul de cursă lungă al Colecţiei. Numele lui apare înscris pentru prima dată abia în broşura cu nr. 21, cu care începe romanul Sahariana, dar e de presupus că aceeaşi mână a ilustrat şi broşurile anterioare. Graficianul a ştiut să vină în întâmpinarea unui cititor de exigenţă artistică medie, poate chiar modestă, dar care dorea să găsească pe „ambalaj" stimulii de imaginaţie potriviţi cu provocările SF. La un moment dat s-a încercat şi o ieşire din stilul mai tehnicist al copertelor iniţiale. Talentată, Duda Voivozeanu a desenat coperte în culori păstoase, pentru rafinaţi. Experimentul n-a putut fi prelungit prea mult, Rogoz fiind nevoit să revină la serviciile lui D. Ionescu, Victor Wegeman şi Walter Riess, dar apelând temporar şi la alţi desenatori. O serie de broşuri au fost ilustrate cu lucrări ale unui pictor francez, Jacques Wyrs, autor de imagini exotice migălite în culori acrilice vii, sugerând lumi extraterestre fabuloase, complet ieşite din comun.

După numărul 466 din aprilie 1974, CPSF a dispărut fără explicaţii. Pur şi simplu nu s-a mai tipărit. Şocat, publicul fidel i-a deplâns moartea până târziu, pe tonuri sincere şi dramatice. Absenţa explicaţiilor deschidea drum diverselor scenarii oculte, văzându-se la mijloc un complot politic. Alexandru Mironov îl şi indică drept autor al interdicţiei pe un tartor politic de tristă celebritate, „un (Popescu) Dumnezeu al cenzurii", responsabil cu ideologia de partid la ora aceea. Adepţii ipotezei că SF-ul reprezentase sub regimul comunist o cale mai liberă de constrângeri ideologice decât literatura realistă pot include cu uşurinţă moartea Colecţiei printre obiectivele unui asemenea complot vizând lichidarea tuturor libertăţilor sociale şi culturale din România, după modelul revoluţiei culturale chinezeşti. În lipsă de confirmări documentare, ipoteza „rebelului sugrumat" rezistă doar până vom observa că, mai ales la începuturile Colecţiei, unii scriitori chemaţi în anticipaţie dinspre mainstream-ul literar aveau să-şi compună multă vreme şi subiectele SF într-o dependenţă ideologico-politică inerţială ce le face astăzi texte de nerecitit. Nici ulterior anticipaţia noastră nu s-a dovedit un pericol pentru „linia" oficială a Partidului Comunist, chiar dacă o ignora în texte, dar nici nu o „combătea". O explicaţie mai rezonabilă ar fi că, într-o perioadă de mari lipsuri economice, care au marcat mijlocul deceniului al optulea din secolul trecut pentru a ajunge de-a dreptul insuportabile după 1980, CPSF devenea victima firească a restrângerilor de tiraje şi de cheltuieli redacţionale curente. La fel ca alte publicaţii româneşti puse în situaţia de a-şi rări apariţiile sau de a-şi diminua personalul, numărul de pagini şi tirajul, e mai mult decât credibil că şi publicaţia tutelară, Ştiinţă şi tehnică, a preferat să-şi sacrifice suplimentul spre a se salva din impas, indiferent de pierderile prefigurate în felul acesta pentru gen. Iar faptul că mişcarea SF nu stătea exclusiv pe umerii lui Adrian Rogoz, putând fi preluată lejer, controlată şi nu de puţine ori sprijinită politic şi financiar de Comitetul Central UTC după ieşirea din scenă a Colecţiei, pledează de asemenea pentru o moarte dictată din raţiuni economice în locul unor presupuse scenarii politice oculte. Asta, bineînţeles, nu va consola pe nimeni.

După 1990, au existat două încercări de resuscitare a CPSF, una în Bănie, pornită pe formatul vechii serii, cu numărul 467, cifră păstrată în continuare ca titlu de publicaţie pentru cele câteva numere pe care redacţia craioveană le-a mai putut edita. Cealaltă aparţine tot revistei Ştiinţă şi tehnică, instituţie ce s-a considerat îndreptăţită să-şi reia iniţiativa întreruptă, sub titlul Anticipaţia, dar purtând înscrisă pe copertă, ca marcaj de legătură, şi vechea formulă: „Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice".
(Articolul face parte dintr-o Enciclopedie a anticipaţiei româneşti, în curs de redactare. Publicat de noi via proscris.com)